Ioan Bojan, Bătălia pentru Ardeal

După ce, anul trecut, universitarul clujean Ioan Bojan ne-a oferit o primă versiune a cărţii Bătălia pentru Ardeal, el vine acum cu o ediţie completată şi adăugită, considerînd că nu a epuizat toate sursele şi informaţiile de care dispunea. Noua versiune îmbogăţeşte lucrarea cu încă cinci caitole noi şi adaugă, acolo unde a fost cazul, noi precizări şi dezvoltări. Aşa cum se prezintă ea în momentul de faţă, cartea e un fel de istorie comprimată a României prin evenimentele esenţiale care i-au marcat devenirea şi evoluţia politică. Spunem asta, deoarece primul capitol se ocupă în mod inevitabil de formarea şi continuitatea poporului român pe teritoriul vechii Dacii şi dezvoltă istoria populaţiei şi a locurilor, de la aşezarea în regiunea central europeană a Panoniei, a ungurilor, populaţie războinică şi dornică de afirmare, care, prin puterea armelor, dar şi prin înrudiri şi prin împingerea secuilor din vest la răsărit, a ajuns să controleze întreg teritoriul Transilvaniei. Formaţiunile locale de cnezate şi voievodate, ca şi acel cunoscut lex valahica, au demonstrat puterea unei tradiţii romanice puternice, care n-a putut fi anihilată în tot cursul medievalităţii, în ciuda apelului la legi medievale odioase şi a unui regim militaro-poliţist satrapial. Dimpotrivă, principatul suveran al Transilvaniei a avut cea mai mare parte a Evului Mediu o dezvoltare independentă, care a culminat cu ocuparea ţării de către Mihai Viteazul, făuritor al primei uniri a celor trei provincii româneşti. Al doilea pas spre unitatea naţională a venit prin „unirea cea mică” de la 1859, care a adus pe tronul Principatelor pe Cuza, domnitorul marilor reforme. Pe aceeaşi linie, Carol I a obţinut prin forţa armelor recunoaşterea României ca regat, iar dinastia întemeiată de el a avut meritul de a fi participat la Primul Război Mondial de partea învingătorilor, obţinînd, în urma hotărîrii poporului adunat la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, proclamarea Românei Mari, prin împreunarea sub acelaşi steag a celor trei regiuni româneşti rămase sub dominaţie străină, Transilvania, Basarabia şi Bucovina. Unirea cea Mare a fost recunoscută prin pacea de la Paris, la fel ca şi drepturile la autodeterminare a altor state central şi sud europene, formate în urma destrămării Austriei. Austria şi Ungaria au fost reduse la teritoriul lor istoric, evident mic, în comparaţie cu starea din trecut. În timp ce din partea Austriei n-a venit niciodată o contestare a păcii încheiate şi semnate, Ungaria, care a marcat în Europa luminată parcursul unei stări de stăpînire anacronică comparabilă prin măsurile restricive doar cu imperiul ţarist, şi care încăpută pe mîinile unui regim dictatorial cu ambiţii ridicole, cel al lui Horthy, a alimentat politica revizionismului şi a unor pretenţii teritoriale inacceptabile. În permanentă criză de idei constructive, privind dezvoltarea liberă şi parcursul european comun, regimurile maghiare au făcut din revizionism singura cale de satisfacere a „mîndriei nemeşeşti” ancestrale, a spiritului de superioritate etnică, potenţat pe parcurs de forţe ale extremei drepte, prin ridicarea la rang de politică de stat a spiritului revanşard, şovin şi xenofob, fără niciun fel de legitimitate de ordin istoric, demografic sau geografic. Făcînd din politica anti-Trianon o obsesie exaltată, iar din sistemul de epurare etnică un ţel, pus în lumină prin numeroasele crime, atrocităţi, vandalisme, încălcarea drepturilor omului şi naţiunilor practicat în perioada Diktatului de la Viena, dar continuat astăzi cu frenezie în judeţele Ciuc-Covasna, baza adevărului istoric a fost mereu şi programat îngustată în proporţie directă cu drepturile şi libertăţile acordate. De la refacerea drumului larg umanist, democrat şi european parcurs de poporul român în perioada şi după cel de al Doilea Război Mondial, etapele construcţiei statului romîn au fost demne şi neabătute, în ciuda vicisitudinilor impuse de dominaţia sovietică sau de cea comunistă. Dreptul Ardealului de a evolua în cadrul României Mari a fost atît de vizibil şi de greu de contestat, încît pînă şi călăul popoarelor, Stalin, a recunoscut şi respectat acest drept după război, aşa cum bine se arată în paginile cărţii. Pentru români, şi pentru Europa civilizată, chestiunea graniţelor şi a pretenţiilor teritoriale nu poate fi decît un subterfugiu de ordin electoral, hrănind o himeră şi un fals istoric, iar cartea d-lui prof. Bojan vine să producă toate argumentele necesare în vederea unei cît mai chibzuite şi oneste atitudini în acest „caz”, care a alimentat şi încă mai generează pentru unii o „frisonadă” arbitrar întreţinută. Însoţită de o bibliografie consistentă şi de o informaţie care îndeamnă la respect şi dreaptă evaluare a chestiunii, cartea lui Ioan Bojan e un model de cercetare istorică vie şi obiectivă, printr-o expunere clară şi un stil adecvat, cu judecăţi bine cîntărite, fără ranchiună şi părtinire, aşa cum trebuie să fie orice lucrare de acest gen.

Mircea POPA