Între solidaritate naţională şi pulverizarea fiinţei naţionale

Ilie CĂLIAN

Mă tem să nu fiu acuzat de o anumită idiosincrazie faţă de însăşi ideea de guvern de tehnocraţi, dar, fără să vreau, aflu prea multe despre incapacitatea unor miniştri, care ni s-au prezentat drept nişte minunaţi funcţionari români, validaţi ca atare la UE, la Bruxelles. Deja am intrat într-o dilemă: a trimis România la Bruxelles nişte incompetenţi, legaţi de interesele clanului Băsescu, sau respectivii sînt, fără niciun fel de interese dinlăuntru, fie absolut incompetenţi, fie dirijaţi de la Bruxelles pentru a duce România de rîpă! Vă amintiţi, nu era guvern – ales de noi! – pe care să nu-l înjurăm şi, mai ales, să spunem că orice politician nu este decît gargaragiu incompetent în domeniul de care răspunde. Evident este, pentru orice om de bună credinţă şi care a urmărit evoluţia României din 1990 pînă azi, că, în fiecare guvern au existat şi incompetenţi – şi chiar ticăloşi! -, dar şi oameni de calitate. În realitate, fiecare partid s-a străduit să-i folosească, pe timpul guvernării, pe oamenii capabili. Că pentru unele partide şi guverne competenţa unora era baza de obţinere a unor venituri ticăloase – asta este altceva: au fost oameni puşi acolo ca să-şi folosească toată competenţa profesională pentru a-şi îmbogăţi şefii şi colegii. Că n-au fost cu toţii suficient de competenţi şi au ajuns, unii, la DNA – asta este altă poveste. Oricum, ideea de competenţă nu era pusă în discuţie – în primul rînd era apreciată competenţa în a fura.

Iată că vine minunata noastră doamnă minstresă a Justiţiei doamna Prună, şi se pronunţă în legătură cu pragul electoral de admitere în Parlament şi zice – de la înălţimea competenţei sale de la Bruxelles – cum că pragul de intrare în Parlament a partidelor i se pare prea mare.

După cum ştim, într-o imensă bătaie de joc faţă de “interesul naţional”, Parlamentul a acceptat constituirea partidelor politice cu doi-trei membri fondatori. Evident, e o aiureală: un partid numit politic trebuie să aibă o imagine politică asupra viitorului ţării. Care este, acum, deosebirea reală dintre un ONG, o fundaţie, o “societate civilă” şi un partid politic?! Vă daţi seama că, din punct de vedere juridic – deci, din punctul de vedere al responsabilităţilor pe care ţi le asumi – e mai uşor să faci un partid politic decît o fundaţie?! Adică se adună trei “jmecheri” – mai puţin chiar decît ar fi necesar pentru o “societate civilă” – şi fac un partid politic! Ce program “politic” pot avea aceştia – nu ştie nimeni.

Sînt împotriva exemplelor şi îmi place să discut principii. Dar nu mă pot abţine şi vin cu un exemplu. De fapt, nu este vorba chiar de un exemplu oarecare, ci de însăşi ministresa Justiţiei, celebra doamnă Prună. Zice înalta/ adînca ei înţelepciune că nu i se pare corect pragul de admitere în Parlament a partidelor, întrucît partidele mici au mai puţine şanse. Întrebare de bun simţ (cu o minimă referinţă la aritmetica accesibilă oricărui alegător): dacă nu are suficienţi susţinători acel “partid de buzunar”, de ce să intre în Parlament?! Reiau: dacă este la fel de simplu, sau aproape, să constitui un ONG sau o “societate civilă”, sau o fundaţie – de ce să nu intre şi ele în Parlament, alături de partidele cu trei membri fondatori?!

În realitate, chestia asta cu partidele de trei parale, cu fundaţiile, cu “societăţile civile” este o treabă mai complicată şi este ţineţi-vă bine! – în directă legătură cu aşa-zisa “societate informaţională” şi posibilităţile de a fărîmiţa pînă la dispariţie orice structură bine constituită pe nişte criterii politice pe care, noi, cetăţenii, cu drept de vot, să le analizăm cu atenţie. Cine are interesul pulverizării oricăror structuri ideologice şi politice dintr-un stat? Evident, organizaţiile suprastatale, cele cărora le este uşor să-şi facă mendrele într-un stat care nu mai este decît un schelet prăpădit, fără muşchii care să-l apere, fără structura nervoasă care să-l pună în mişcare, fără corpul de reguli etice, mentalităţi, obiceiuri şi orgolii naţionale care să facă faţă agresiunii financiar-economice supranaţionale.

Am spus că nu-mi place să utilizez exemplele, ci îmi plac principiile. Revin, totuşi, cu un exemplu, ca să fiu mai bine înţeles. În SUA, la această oră, se desfăşoară campania care va duce, pînă la urmă, la alegerea viitorului preşedinte. Vă rog să observaţi că cele două mari partide caută să coaguleze în jurul programelor proprii toate dorinţele, opiniile, opţiunile, aşteptările feluritelor ONG-uri, segmente sociale, religioase, economice, etnice din SUA. Aşadar, ideea este de adunare în jurul unui partid a cît mai multor opţiuni şi idei lăturalnice; ideea este de realizare a unei unităţi naţionale în jurul factorului de putere. Or, la noi, prin stimularea acestor ONG-uri, “societăţi civile”, partidele de buzunar, ideea este de distrugere a oricărei posibilităţi de a se realiza un consens naţionale pe marile teme de interes ale tuturor. Cui foloseşte? Exact celor care ne-au distrus întreaga economie. Trageţi singuri concluziile nu doar în legătură cu guvernul impus de la Bruxelles, ci cu întreaga, sistematica, lucrare a celor care, din 1990 încoace, ne învaţă cum să ne împrăştiem forţele – de la forţa de muncă, împrăştiată în Occident, pînă la forţa de gîndire întru solidaritate naţională.