Intoleranţa şi muliculturalismul

Ilie CĂLIAN

Ieri, la Paris s-a întîmplat o minune: peste 60 de lideri politici (europeni, dar şi africani şi din Orientul Mijlociu) au participat la o mare manifestare împotriva intoleranţei şi terorismului. Nu ştiu ce măsuri concrete se vor fi discutat şi ce se va întîmpla pe planul unei mari dileme: a restrînge drepturile democratice pentru a găsi mijloace pentru intervenţii imediate în depistarea şi prevenirea actelor teroriste (dar şi de alta natură, ilegale), sau a concepe un sistem mai complex, dar şi mai greoi, cu desfăşurare şi efecte pe termen lung, care să înlăture cauzele fenomenului.

Pentru societăţile de tip democratic european, care pun pe prim plan drepturile omului, libertatea gîndirii şi exprimării, toleranţa faţă de celălalt, multiculturalismul, convieţuirea respectuoasă între diferite religii şi culte, este de neconceput cenzurarea ideilor şi stoparea liberei lor circulaţii. În privinţa cazului discutat – revista satirică Charlie Hebdo, care, printre altele, a publicat şi caricaturi care îl vizau pe Mahomed -, problema poate fi analizată din două puncte de vedere. U-nul – concret. Au încălcat autorii şi editorii revistei vreo lege din Franţa sau din UE? Nu! Au publicat ei această revistă pe teritoriul vreunui stat care impune un anumit tip de cenzură? Nu! Au obligat ei pe cineva să-şi asume opinia exprimată prin acele caricaturi? Nu! Al doi-lea – de ordin general, politic şi oportunist. Trebuie ca o persoană să-şi autocenzureze ideile pentru ca nu cumva să supere vreo altă persoană sau vreun grup de persoane? Nu pot să cred asta. Sau: există anumite tabu-uri, despre care nu e voie sa gîndim şi să ne exprimăm? Dim-potrivă: omenirea a progresat tocmai prin desfiinţarea tabu-urilor. Oa-re musulmanii au uitat că Mahomed însuşi a dărîmat tabu-ul credinţei în vechii zei ai populaţiei lor străvechi?! (Tot aşa au procedat şi evreii, cînd au adoptat monoteismul, şi ceilalţi orientali şi europeni, cînd au trecut la creştinism, abandonîndu-şi vechii zei.)

Politicienii vor discuta despre oportunitatea “provocării” credincioşilor musulmani – în speţă, a comunităţilor acestora, stabilite în Europa şi America de Nord -, după ce, decenii de-a rîndul, s-a vorbit despre nevoia încurajării multiculturalităţii. Iată, însă, că, tot unii oameni politici, mai întîi din Germania, mi se pare, au constatat “sfîrşitul” sau eşecul multiculturalităţii, al bunei convieţuiri între majo-ritatea culturală şi minorităţile culturale (cu toate componentele: etnie, religie, limbă, tradiţii, creaţii spirituale şi materiale etc.). Mai exact, disponibilităţii culturii majoritare de a bineconvieţui cu cele minoritare nu i s-a răspuns cu aceeaşi bunăvoinţă. Şi nu este vorba, cum s-ar crede, doar de extremismul islamic, ci şi de alte minorităţi. Adică, de minorităţi le-aş zice “expandate”, adică umflate cu pompa propagandei de diferite tipuri (etnică, religioasă, ideologică, sexuală ş.a.), minorităţi care practică ele însele exclusivismul şi intoleranţa, refuzînd integrarea în normele generale ale societăţilor gazdă, sub pretex-tul păstrării identităţii şi autonomiei totale. E adevărat, aceste ma-nifestări se amplifică atunci cînd cineva, un “patron” (etnic, statal, religios etc.) are grijă să le stimuleze – în folosul său. Americanul Samuel Huntington scria, observînd situaţia globală, despre ciocnirea civilizaţiilor, cantonîndu-se mult prea mult asupra religiilor şi conexi-unilor culturale ale acestora – care, în ultima instanţă, nu sînt decît veştmintele altor tipuri de tensiuni (economice şi politice, îndeosebi).

Problema e simplă: poate supravieţui, totuşi, multiculturalismul în aceste condiţii? Istoria ne învaţă că se poate, pe anumite perioade, pînă cînd una dintre culturi devine nivelatoare într-o anume societate. Aşa s-a întîmplat cu limbile, credinţele, obiceiurile, îmbrăcămintea, gas-tronomia ş.a.m.d. Dar nu cumva actuala globalizare va impune un alt model? Poate. Dar nu atîta vreme cît vor mai exista state suverane. Însă – cel puţin atîta timp cît nu va avea loc o ciocnire militară distrugă-toare între civilizaţia occidentală iudeo-creştină şi cea musulmană – nu cumva se vor produce, totuşi, mutaţii care să provoace regresul valorilor occidentale?- se întreabă occidentalii. Iar motivul pare simplu: natalitatea. Deocamdată, ponderea musulmanilor în populaţia ţărilor vest-europene este mică. Însă natalitatea acestora este mult mai mare decît a autohtonilor. Aşadar, ar fi posibil ca aceştia să treacă de la stadiul unor minorităţi “expandate”, la minorităţi substanţiale – şi tot mai mari şi mai bine consolidate. Nu ar putea acestea – în condiţiile în care chiar minorităţi etnice europene îşi clamează autonomia – să dorească să-şi impună propriile “autonomii”?!