Interesul constant al poetului Mihai Eminescu pentru Transilvania

În fiecare an, la 15 iunie, românii de pretutindeni îl comemorează pe cel mai mare poet al lor, pe Mihai Eminescu. Plecat mult prea devreme în lumea umbrelor, la numai 39 de ani (1850 – 1889), poetul nepereche și gazetarul de excepție s-a stins într-un spital din București, închis într-o cameră obscură, părăsit de toți.

Iosif Vulcan, nașul său literar, cel care-l lansase în 1866 în revista “Familia” îi publică în 1889, în aceeași revistă “Familia”, necrologul: “Eminescu a murit”, “Națiunea mea îmbracă doliu”, “Literatura noastră jelește” ,“Poezia română plânge!” ,“Vi s-a dărâmat o columnă…vi s-a stins un luceafăr”.

Mihai Eminescu rămâne cea mai desăvârșită întruchipare a geniului poetic românesc, ctitorul limbii române literare, poetul nostru național. Doina românească de pretutindeni s-a înseilat în simfonia eminesciană, de aceea ne regăsim în ea toți românii. Eminescu și-a asimilat cântecul popular din toate provinciile românești pe care le-a cutreierat, a cunoscut graiul tuturor românilor, adunând cuvintele pline de farmec în fagurul versurilor sale nemuritoare.

Eminescu a avut viziunea integrală a pământului românesc, perspectiva unitară a Daciei de odinioară. Acest ideal a crescut treptat în sufletul lui asemeni unui potir de lumină strălucind pe un altar. Să nu uităm că poetul s-a născut într-o epocă agitată când ideea autodeterminării românilor din teritoriile lor ocupate a cunoscut o revigorare fără precedent. Apoi, să ne amintim că în 1850 când se năștea Eminescu, România era o “țară de țări” supusă puterilor străine. Oltenia și Muntenia alcătuiau pentru străini Valahia, doar românii o numeau Țara Românească, Bucovina din 1775 se afla sub austrieci, jumătate din Moldova (Basarabia) din 1812 a fost luată de ruși, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, erau sub dominație habsburgică din 1688.

Aflat încă la o vârstă fragedă, Eminescu a înțeles lupta românilor pentru unitatea lor culturală și politică. În 1859, în semn de prețuire pentru Mica Unire și pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, copilul ce abia împlinise nouă ani împodobea pridvorul casei de la Ipotești cu crenguțe de brad strigând cu bucurie “Trăiască Unirea!” sub privirea tatălui care era antiunionist. (Octav Minar, Eminescu, p. 49).

Purtând în suflet țara întreagă “De la Nistru la Tisa și până jos, la Dunăre”, Eminescu nu avea cum să ocolească Transilvania, acel “mater perennis” al românismului pe care l-a cutreierat în mai multe rânduri.

Atunci când poetul spunea: “Întâmplarea a făcut ca încă din tinerețe să cunosc poporul românesc în cruciș și în curmeziș”, cu siguranță se gândea la peregrinările lui prin Ardeal.

Un prim contact cu Transilvania l-a avut adolescentul prin profesorul său Aron Pumnul, ardelean, născut în Cuciulata – Făgărașului. Acesta a studiat la Blaj și Cluj, asimilându-și o serioasă cultură. Urmărit de autoritățile maghiare în urma Revoluției din 1848 – 1849, Aron Pumnul se refugiază în Cernăuții Bucovinei, purtând în suflet ideile iluministe ale Școlii Ardelene. După moartea mentorului său, în perioada 1866 – 1869 Eminescu a ajuns în Transilvania, mai întâi cu gândul la carte, pentru a-și continua studiile în centre ardelene de renume, apoi hoinar, însoțind anumite trupe de teatru, sau în drumurile lui spre Viena.

Pe la începutul lunii iunie 1866, tânărul de 16 ani străbătea Vatra Dornei și zona Mureșului, ajungând la Blaj. Când zărește de pe deal acest centru al românismului, sintetizând printr-o frumoasă metaforă importanța culturală și istorică a Blajului, Eminescu exclamă, copleșit de emoție: “Te salut, Mică Romă! Îți mulțumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea!”.

Prietenii și toți cei care l-au cunoscut atunci ne-au lăsat mărturii emoționante despre personalitatea, maturitatea și cultura acestui tânăr care-i uimea pe seminariști cu bogăția cunoștințelor asimilate la 16 ani (până la acea vârstă Eminescu citise cărțile din biblioteca familiei, iar în cei doi ani la Cernăuți, toată biblioteca profesorului său Aron Pumnul).

Ajuns la Alba Iulia, părintele Domșa își amintea cu cât interes urmărea tânărul Eminescu, în biserică, dezbaterile “Astrei” din 27/28 august 1866. După popasul la Bucerdea Grânoasă, satul lui Trifu Maiorescu (locul de unde a pornit în lume familia Maiorescu), Eminescu sosește la Sibiu unde-l întâlnește pe Nicolae Densușianu. Acesta îl ajută să ajungă la preotul Bratu din Rășinari (bunicul dinspre mamă al viitorului poet Octavian Goga). Părintele îl îndrumă pe tânărul Eminescu să-și finalizeze o parte din studii la Sibiu.

În cea de-a doua călătorie a poetului în Transilvania, îl găsim pe Eminescu însoțind trupele de teatru: Fanny Tardini, Vlădicescu și Mihail Pascaly. Profesorul Gheorghe Bogdan – Duică, urmărindu-i cu stăruință acest drum, mai ales cel făcut cu trupa Pascaly la Brașov, Sibiu, Rășinari, Săliște, Lugoj, Timișoara, Oravița, Baziaș, consemna faptul că “Acest drum a fost un triumf al artei românești, întâia excursie de mare propagandă artistică și națională prin Ardealul amorțit” (Viața Românească, Nr. 12, 1924).

Tânărul peregrin va purta în suflet imaginea acestui superb ținut transilvan, originea satelor românești prin voievozii descălecători, icoana românismului cu rădăcinile lui adânci daco – romane, cu obsesia latinității cultivată și promovată de corifeii Școlii Ardelene.

Eminescu a fost impresionat în Transilvania de bunătatea oamenilor, de portul și manierele lor, de nevoia de deșteptare a acestei părți a națiunii române. El părăsește acest ținut românesc cu sufletul încărcat de impresii ale căror ecouri îi vor străbate scrisul. Pe lângă farmecul naturii și bunătatea oamenilor, Eminescu ducea din Ardeal amintirea lui Nicolae Mihu din Veza, cel care “spunea povești minunate” după cum ne-a lăsat mărturie amicul său, Ștefan Cacoveanu (Eminescu în Blaj, Luceafărul, Nr. 3, 1904). Transilvania i-a îmbogățit lexicul poetic, colecția de folclor cu frumoasele doine și povești auzite, i-a aprins imaginația și i-a trezit admirația pentru eroii săi Horea, Avram Iancu, Andrei Mureșan și pentru moții al căror eroism îl înfățișează în romanul ”Geniu pustiu”.
Să nu uităm faptul că lansarea lui Eminescu s-a produs tot în Transilvania în acea perioadă a peregrinărilor. La 25 februarie 1866 poetul debuta în revista ardeleană “Familia” cu poezia “De-aș avea”. Nașul său literar, Iosif Vulcan îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu, adăugând un comentariu: “Deschidem cu bucurie coloanele foii noastre acestui June numai de 16 ani care, cu primele sale încercări poetice, ne-a surprins plăcut”. În urma publicării acestei poezii, Eminescu primește și prima recompensă pecuniară, mulțumindu-i nașului său literar: “Mulțumesc, stimate domnule și amice, mulțumesc pentru onorariul trimis, cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vreodată în viață; în România domnește demagogia și în politică și în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viața publică, astfel talentul adevărat este înecat de buruiana rea a mediocrităților…, a fost pentru mine o mângâiere de a mă vedea remunerat dintr-un colt atât de depărtat al României, din Oradea Mare”. Iată cum pentru Eminescu plasarea Oradiei Mari “într-un colț depărtat” al țării, însemna demult întregirea României în granițele ei firești “de la Nistru…la Tisa”, înfăptuită abia în 1918, așa cum prevestise marele vizionar.

Dacă am vorbit despre lansarea poetului într-o revistă transilvană, să amintim că și muza lui inspiratoare, Veronica Micle, a fost tot o ardeleancă (n. Ana Câmpeanu), originară din ținutul Năsăudului, stabilită cu familia la Iași, iar criticul său literar care-l va impune în conștiința românească, într-un portret cu însemnele genialității, a fost Titu Maiorescu, fiul cărturarului Ioan Maiorescu plecat tot din Transilvania. Să nu uităm nici numărul mare de prieteni pe care și i-a făcut Eminescu nu doar la Blaj (amintindu-i pe: Filimon Ilea, Ștefan Cacoveanu, Grigore Dragoș) ci și în celelalte localități ale Transilvaniei pe unde a trecut.

Interesul constant al lui Eminescu pentru Transilvania a stârnit curiozitatea multor cercetători și istorici literari. Eminescologul Ion Roșu, în cartea sa “Legendă și adevăr în biografia lui Eminescu” apărută în 1989 la editura Cartea Românească, pornind de la cercetarea unor documente de arhivă, vine cu argumente ce demonstrează obârșia transilvană a familiei Eminovici. Cercetătorul arată că întemeietorul ramurii bucovinene a familiei poetului este Vasile Eminovici, născut la Blaj, emigrat pe la 1804 – 1806 în Călineștii lui Cuparencu din ținutul Bucovinei. Cauza emigrării ar fi fost prigoana trecerii la catolicism și a asprimii serviciului militar în Transilvania.

Știind carte, Vasile Eminovici a fost primit în Călineștii Bucovinei ca privilegiat, oferindu-i-se un loc de dascăl bisericesc.

Cea mai documentată lucrare privind ascendența transilvană pe linie paternă a poetului aparține istoricului literar Dimitrie Vatamaniuc “Eminescu și Transilvania” (apărută în 1995 la editura Dacia din Cluj – Napoca). Prin bogăția informațiilor și argumentelor aduse, prof. D. Vatamaniuc înlătură teoriile false privind originea străină a numelui celui mai mare poet și gazetar roman și emite ipoteza credibilă a obârșiei lui ardelene, descoperind în arhiva de la Blaj și în actele de stare civilă mai multe familii cu numele Iminovici (Eminovici) în localitățile Vad (Făgăraș), Rășinari și Cisnădie. Deci strămoșii lui Eminescu au fost emigranți transilvăneni, nevoiți să ia calea pribegiei din cauza persecuțiilor politice și religioase. Se pare că în satul Călinești din Bucovina, în perioada respectivă, au emigrat mai mulți ardeleni.

Prețuirea lui Eminescu pentru consecvența ardelenilor în lupta lor de eliberare națională, legăturile sentimentale cu prietenii ardeleni, probabil și sentimentul obârșiei, de care poetul e posibil să fi știut, l-au apropiat atât de mult de acest ținut românesc pe care l-a evocat în opera sa.

Dascălii blăjeni sunt prezentați într-o aură de “martiri pentru propășirea neamului” “Hronica românilor și a mai multor neamuri” a lui Gheorghe Șincai, “Istoria pentru începutul românilor în Dachia” a lui Petru Maior, “Lepturariul” lui Aron Pumnul i-au fost cărți de căpătâi lui Eminescu. În coloanele ziarului Timpul, gazetarul făcea referiri elogioase la “sfintele firi vizionare” pașoptiste, pomenind numele lui George Barițiu, Timotei Cipariu, Andrei Șaguna, Simion Bărnuțiu. Lui Andrei Mureșeanu, autorul poeziei “Un răsunet” (devenit azi Imnul de Stat al României) i-a consacrat un poem dramatic (trecut prin trei variante, rămas însă fără formă definitivă), iar în poezia “Epigonii” îi dedică o strofă, văzând în el un erou național: “Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet”.

În poezia închinată lui Horea (prima poezie dedicată acestui martir apărută în literatura română) luna privește cu rușine Ardealul ce are “copiii-i robiți sub mâini străine”. Eroul primește putere homerică fiind asemuit cu Zeus din Olimp. “Horea pe-un munte falnic stă călare” purtând coroana sură a Carpaților “un stol de vulturi muntele-ncongior, / Cugetând că-i Joie, dumnezeul lor, / Când în miezul nopții, cununat cu nimb/ Fulgere aruncă sus de pe Olimp” (M. Eminescu, Opere alese, Ediție Perpessicius, vol. II,1964, București, p. 12 – 13).

Pe Avram Iancu poetul îl numește Sfânt al Ardealului. În romanul “Geniu pustiu” Eminescu reînvie scene ale Revoluției transilvane povestite poetului (în perioada blăjeană) de prietenii săi Filimon Ilea și Scipione Bădescu. Craiul Moților este prezentat într-o imagine eroică “Prin sate colindă vestea că…Împăratul Codrilor bătrâni și al munților suri și sterpi adună pe vulturi din vizuinile lor stâncoase împrejurul flamurei românești. În creierii împietriți ai munților și-n aerul lor rece flutura tricolorul, trăia libertatea Transilvaniei.”

Romanul a fost creat de Eminescu la vârsta de 18 ani în urma peregrinărilor prin Transilvania și publicat postum în 1903 (în primul mare val de manuscrise eminesciene).

Acest roman este construit modern, pe două planuri temporale. În textul în care este prezentată perioada postrevoluționară, contemporană poetului, marcată de “mizeriile generațiunii”, așa zisa epocă de “tranzițiune”, este integrat “jurnalul” lui Toma Nour, eroul principal al romanului. În acest jurnal este evocat tabloul apocaliptic al Transilvaniei din anii Revoluției de la 1848 – 1849, un timp tragic al luptei și jertfei românilor ardeleni pentru supraviețuirea lor națională.

În prima parte a jurnalului, eroul principal Toma Nour își povestește viața, prezentând etape ce i-au marcat existența începând cu copilăria într-un sat din Ardeal și sfârșind cu experiența dureroasă a unei iubiri eșuate. Prin Ioan, prieten de studenție la Cluj (iubitul Sofiei), Toma o cunoaște pe Poesis, sora Sofiei de care se îndrăgostește. Sofia (simbolul înțelepciunii) care-l învățase pe Ioan să “cugete” lucrurile, să le analizeze adânc, moare din cauza mizeriei în care trăia. Tot din cauza mizeriei și a sărăciei, Poesis este obligată să se prostitueze pentru a-și salva tatăl, sacrificându-și astfel iubirea.

În timp ce prietenul său Ioan devine tribun în oastea lui Iancu, găsindu-și refugiu în lupta pentru împlinirea unui ideal, Toma Nour cade într-un fel de moliciune și lipsit total de voință își găsește compensația refugiindu-se în vis (oniric). După o perioadă de reculegere interioară, Toma își regăsește rostul vieții înrolându-se și el în oastea lui Iancu.

A doua parte a jurnalului este eroică, de un romantism sumbru și grandios. Romanul se transformă într-o cronică obiectivă a Revoluției de la 1848 din Transilvania. Eminescu prezintă realitatea istorică într-un cadru de obiectivitate totală. În final Ioan moare, iar Toma rătăcește în vis prin zăpezile și ghețurile siberiene. Oare nu este aceasta imaginea umbrei lui Avram Iancu rătăcind prin munții Transilvaniei, un simbol al suferinței unui popor asuprit? Cele două personaje, Toma Nour și Ioan sunt de fapt un dublu al eroului Avram Iancu prin care Eminescu deconspiră o rațiune a istoriei cu toate vicleniile ei.

Iată că și primele fragmente de proză literară, Eminescu le-a scris tot în legătură cu Ardealul. El a reușit să pătrundă firea oamenilor de aici, stilul lor de viață și a avut o intuiție precisă a situației lor sociale și politice, devenind marele apărător al dreptului la viață românească în Transilvania. Condeiul lui s-a încins mai ales atunci când scria versuri ori proiecte de drame cu subiect ardelenesc.

După informațiile lăsate de scriitorul ardelean Ioan Slavici, prieten apropiat al lui Eminescu, apariția ziarului “Tribuna” la Sibiu a fost tot o ctitorie sufletească a lui Eminescu în Transilvania. Încă la Congresul de la Putna, Eminescu stăruia, mărturisește Slavici, “să plec la Sibiu când se va înființa ziarul (Tribuna) proiectat de noi… ziarul va trebui să fie un organ pentru susținerea intereselor întregului neam, urmând să apară la Sibiu și la el să colaboreze scriitorii de pretutindeni” (Ion Slavici, Eminescu și Ardelenii, Tribuna, An XIII, Nr. 129).

Eminescu a avut tot timpul viziunea integrală a pământului românesc, perspectiva unitară a românilor. Mântuirea și unitatea neamului de pe tot cuprinsul Daciei l-a urmărit până la moarte. El a fost așa cum însuși mărturisește, un vultur pe o culme a culmilor din Carpați de unde s-a înălțat spre cer purtând pe aripi suferința neamului său asemeni celuilalt mare “Împărat al codrilor bătrâni…Avram Iancu”.

Câtă asemănare între destinul tribunului (vezi anii rătăcirii lui prin munți) și perioada obscură și tragică a poetului și ziaristului de excepție din ultimii șase ani (1883 – 1889).

Pentru că amândoi n-au știut să se pună în relații bune cu stăpânirea, au ajuns martiri ai soartei, dar au rămas în memoria posterității ca sfinți ai libertății și demnității neamului.

Prof. Aurora ILIE