Închisoarea, ca loc de întîlnire cu Dumnezeu (II)

Pentru noi, cei din afară, închisoarea nu e altceva decît un loc de ispăşire a unor pedepse. Pedepse meritate, pentru fapte, adeseori, cumplite. Pentru mulţi cei de după gratii, însă, închisoarea e locul în care învaţă prima rugăciune, locul în care se mărturisesc şi se împărtăşesc prima dată şi, poate, locul în care capătă, pentru prima oară, conştiinţa păcatului.

Considerînd că întoarcerea la Dumnezeu nu se poate face decît prin dragoste – creştinească, frăţească şi nefăţarnică – părintele greco-catolic Vasile PERDE a iniţiat, pentru deţinutele din Secţia Exterioară – Femei a Penitenciarului Gherla, un proiect unic în ţară,  prin care propunea clujenilor ca, o dată la două-trei săptămîni, să facă o vizită unei persoane private de libertate, aşa cum şi-ar vizita o rudă foarte apropiată.

Acum, la un an de la lansarea proiectului „Adoptă o deţinută”, părintele Vasile Perde declară că rezultatele sînt cu adevărat minunate.

– Îmi povesteaţi, anul trecut, despre diverse acţiuni pe care le-aţi iniţiat în sprijinul deţinutelor. Aveaţi, atunci, un proiect prin care, periodic, nişte tineri hair-stilişti din Cluj veneau în penitenciar să tundă şi să coafeze deţinutele. Mai continuă acest proiect?

– Da. Tocmai am primit aprobarea ca, pe tot parcursul acestui an, marţea şi joia, patru ore pe săptămînă, zece hair-stilişti, prin bunăvoinţa doamnei Mia Poruţiu, să meargă să tundă şi să coafeze deţinutele din Secţia Exterioară Cluj-Napoca a Penitenciarului Gherla. Şi în această săptămînă, înainte de Paşti, tinerii voluntari vor veni să coafeze aceste femei. Ne roagă şi cei de la Gherla să mergem şi acolo, în penitenciar, cu acest proiect despre care spun că este nemaiîntîlnit şi este minunat. Ne este însă greu, pentru că asta implică şi timp, dar şi nişte costuri.

– Îmi amintesc că, anul trecut, cînd v-am întrebat cum au reacţionat deţinutele după ce au fost coafate prima dată de aceşti tineri, mi-aţi răspuns că au zîmbit. Spuneaţi: „Cînd te afli în spatele gratiilor, primul care dispare este zîmbetul. Femeile acestea au început să zîmbească. Au început să se uite în oglindă, să-şi vadă chipurile, şi să zîmbească. Mă bucur că le-am redat acest zîmbet”.

– Ceea ce reuşim să facem la Cluj, prin bunăvoinţa unor oameni inimoşi, sînt, într-adevăr, lucruri minunate. Bunăoară, tot prin bunăvoinţa credincioşilor noştri, am reuşit să organizăm, pentru femeile din penitenciar, o întreagă bibliotecă, avem sute de volume.

– Cum aţi reuşit asta?

– Din donaţii. Preoţii de la catedrală au lansat un apel, spunînd că am început o activitate misionar-pastorală în penitenciar. Au invitat credincioşii să adune cărţi şi materiale religioase pentru deţinute. Pe de altă parte, avem şi un punct de colectare a unor articole de igienă – săpun, pastă de dinţi, hîrtie igienică şi tot ce este necesar pentru igiena corporală a unei femei.

– Pornind de la una din cele „şase direcţii de a face bine” stabilite de Hristos – „în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” („Flămînd am fost şi Mi-aţi dat să mănînc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”), anul trecut anunţaţi deschiderea unei liste cu toţi credincioşii care doresc să urmeze această direcţie, sau poruncă. Spuneaţi, poate amintindu-vă de Eva, deţinuta care v-a impresionat într-atît încît aţi decis să vă începeţi misiunea în penitenciar: „De ce este greu, o dată pe lună, să te duci la cineva şi să-i oferi cîteva fructe, să-i întinzi o mînă, să-i spui o vorbă bună? Asta te va mîntui! Şi-i la îndemîna noastră, mîntuirea. E foarte, foarte, foarte uşor ca o dată pe lună – şi asta-mi propun acum, să găsesc credincioşi dispuşi să facă acest gest! – să intri pe poarta închisorii şi să oferi o vorbă bună, să întinzi o mînă spre cel care este aflat acolo”. Cum au răspuns clujenii invitaţiei dvs de a „adopta” o deţinută, şi de a participa la un proiect unic în România, dacă nu şi în Europa?

– Am fost plăcut surprins, am fost bucuros să întîlnesc persoane pe care nu le cunoşteam înainte şi care, în urma interviului din Făclia şi a unui filmuleţ de promovare a proiectului, au luat legătura cu mine, oferindu-se să „adopte”, fiecare, o deţinută. Am reuşit să fac zeci de „cupluri”, pînă acum, în care o persoană din exterior, necunoscută nouă pînă acum, dar cunoscută lui Dumnezeu, vine o dată la două-trei săptămîni cu un pachet în penitenciar, cu o vorbă bună şi cu o rugăciune, la o deţinută. Este extraordinar! Mulţi mi-au mărturisit că ei consideră că n-au făcut o faptă bună, cu adevărat, pînă acum, pentru că în momentul în care au intrat în penitenciar şi au reuşit să stea de vorbă cu o deţinută, au simţit o mulţumire profundă, cum n-au simţit cu nici o altă ocazie. Acesta este efectul faptei bune cu adevărat, împlinind Evanghelia de la Matei şi Cuvîntul lui Hristos.

– Mai există deţinute dintre cele pe care le asistaţi spiritual dvs, care pînă la momentul acesta să nu fie „adoptate” de cineva?

– Din păcate, da. Chiar zilele trecute mi s-au adresat două deţinute „orfane”, de la Secţia de maximă siguranţă, care mi-au spus că ar dori să li se întîmple şi lor ceea ce li se întîmplă celorlalte, adică să vină şi la ele cineva.

– N-aţi remarcat, pînă acum, reţineri în ceea ce priveşte crearea unei legături între o persoană din exterior şi o deţinută? Nu-şi pun, persoanele care „adoptă” deţinute, problema că, după ieşirea din penitenciar, persoana acum „adoptată” le-ar putea face rău?

– Nu. Nu. Sînt persoane care au ieşit deja din închisoare şi ţin în continuare legătura, cel puţin telefonic, cu persoanele care le-au „adoptat” şi le-au vizitat pe perioada detenţiei.

– Ce vă spun persoanele care au „adoptat” deţinute? Care este impresia lor, care este reacţia lor după primele întîlniri cu deţinutele? Se schimbă ceva în modul lor de a fi, în modul lor de a gîndi, după aceste contacte cu femeile din penitenciar?

– Reacţiile sînt excepţionale. Sînt încîntat să constat că, după ce o deţinută a ieşit din penitenciar, voluntarul care o adoptase vine imediat să mă roage să-i fac legătura cu o altă deţinută. Voluntarii care odată au intrat în acest proiect, doresc să continue, să vină mai departe. I-am întrebat: „Pînă cînd vreţi să veniţi?” Şi mi-au răspuns: „Pînă cînd putem. Nu vrem să ieşim din proiectul acesta, pentru că este cu adevărat minunat ce ni se întîmplă şi sîntem fericiţi!”.

– Ce anume spun aceşti voluntari că li se întîmplă?

– Simt o bucurie şi o satisfacţie nemaiîntîlnite pînă în acel moment. Sînt, aceşti voluntari, oameni care îşi sacrifică din timp, îşi lasă familia, copiii, cumpără ceva pentru deţinuta pe care au adoptat-o şi vin să o viziteze.

– Cît timp poate dura o astfel de vizită?

– 90 de minute.

– Şi stau, persoanele care au „adoptat” deţinute, 90 de minute la vorbitor?

– Stau şi ar dori să stea şi mai mult. Povestesc ca şi cum ar fi rudenii foarte, foarte apropiate, şi din asta îmi dau seama că oamenii care doresc cu adevărat să trăiască în credinţă nu trebuie să facă altceva decît să-şi deschidă braţele şi să-l primească pe cel osîndit.

– Deţinutele ce spun după aceste întîlniri?

– Deţinutele sînt rezervate, nu prea vorbesc. Îmi mulţumesc doar, sau îmi zîmbesc, în semn de mulţumire. Şi dacă văd un zîmbet pe chipul unei deţinute căreia i-am găsit o prietenă din exterior, eu sînt mulţumit şi, cu smerenie, îmi duc munca mai departe.

– Persoanele care au „adoptat” deţinute sînt şi bărbaţi, şi femei?

– Doar femei.

– Misiunea dvs în penitenciar a început datorită unui caz care v-a impresionat – acea femeie, Eva, care îşi omorîse mama şi care de şase ani nu fusese căutată de absolut nimeni. Au mai existat, în cei aproape doi ani de cînd faceţi misiune în Secţia Exterioară – Femei a Penitenciarului Gherla, cazuri care să vă impresioneze în mod deosebit?

– Fiecare caz mă impresionează. Fiecare deţinută mă impresionează. Multe sînt mame, au acasă patru, cinci copii…

– … de care, cine are grijă, în lipsa lor?

– În cel mai bun caz, bunicii sau celălalt părinte, dacă nu e şi el în detenţie. Înainte de Crăciun am fost cu cei de la Prison Fellowship într-o acţiune în sprijinul copiilor care au părinţi în penitenciar. Am fost la aproximativ 60 de copii şi m-am îngrozit văzînd în ce condiţii trăiesc. Am văzut copii abandonaţi, copii flămînzi, murdari, plini de bube, care plîngeau şi ne cereau ceva de mîncare.

– Injustiţia… justiţiei. Pedepsind părintele care a săvîrşit o faptă penală, justiţia pedepseşte automat şi copilul – dependent, material, dar nu numai, de acel părinte…

– Cred că întreaga societate ar trebui să fie preocupată de problema acestor copii de deţinuţi, altfel, aceşti copii vor fi viitorii infractori, cu mult mai mulţi la număr decît cei care sînt acum în penitenciar. Aceşti copii sînt trimişi să fure, fetele sînt puse să se prostitueze, de mici, ca să supravieţuiască. Am găsit adevărate ghetouri la Turda, la Cîmpia Turzii, la Viişoara, zeci de copii care stăteau cu mîinile întinse şi ne cereau ceva de mîncare. Le-am spus: „Cadourile pe care le-am adus sînt pentru copiii care au părintele în închisoare”. Şi i-am auzit: „Şi al meu e în închisoare!”; „Nici eu n-am părinţi!”. Nu ştiu dacă toţi au spus adevărul, dar era evident că trăiesc într-o mizerie cumplită.

– Femeile care au copii în penitenciar vă roagă vreodată să le ajutaţi copiii?

– Da. Da. Da. Se gîndesc tot timpul la copiii lor, se roagă pentru copiii lor, plîng pentru copiii lor. Totdeauna cînd le pomenesc numele copiilor la liturghie, la cererea lor, le văd cu lacrimi pe obraz. Am organizat un maslu de obşte acum cîteva zile, cu şapte preoţi, şi au fost pe masă sute de nume de copii, pentru care ne-am rugat. Le e dor de copiii lor, îşi doresc să se întoarcă acasă, la ei.

– Contează studiile pe care le au deţinutele în atitudinea pe care o manifestă, acum, în penitenciar? Îşi regretă mai mult fapta o persoană educată decît una fără studii?

– Nu. Nu. Mărturisirea cea mai frumoasă mi-a făcut-o o deţinută tînără, fără studii, care public a spus: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns în închisoare, ca să-L cunosc pe Hristos. Eu, de mic copil n-am fost învăţată altceva decît cum să fur, cum să tîlhăresc, cum să mint. N-am primit nici un fel de educaţie, n-am ştiut nici rugăciunea Tatăl nostru. Aici, în închisoare, am învăţat-o! Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns în închisoare, să ştiu şi eu ce înseamnă să mă rog, să mă mărturisesc şi să mă împărtăşesc cu Hristos!”.

– Te cam… cutremuri cînd auzi o astfel de mărturisire!

– Absolut! Este cea mai splendidă mărturisire pe care am auzit-o în penitenciar. Cu cît deţinutele sînt mai simple, mai fără şcoală, cu atît parcă se apropie mai repede de Dumnezeu.

– Spuneaţi că aţi întîlnit, în penitenciar, şi femei din înalta societate. Cum relaţionaţi cu acestea? Care este atitudinea lor faţă de dvs?

– Vin la programele pe care le desfăşor acolo, sînt atente. Sigur că o femeie educată mult mai uşor înţelege, dar, pe de altă parte, e şi mult mai rănită. O femeie procuror, care este acolo, o femeie avocat, poliţist, deputat, ministru, este mult mai afectată de starea ei decît o femeie care toată viaţa a făcut numai prostii.

– S-a întîmplat vreodată ca femei care au avut funcţii importante să vă… dea cu tifla? Să vă spună că n-au nevoie de dvs şi de predicile dvs, că sînteţi neimportant, sau prea mic pentru ele?

– Nu. Acolo, în penitenciar, nu mai eşti nimic altceva decît un simplu deţinut.

– Reuşesc, aceste femei – importante, pînă în momentul intrării în penitenciar – să se integreze în colectivul de deţinute?

– Foarte greu. Dacă un procuror ajunge după gratii, sau un avocat sau un poliţist ajunge după gratii, să nu mai zic de funcţii mai înalte în stat!, perioada de detenţie îi este mult mai grea decît unui om oarecare.

– Se întîmplă să apară conflicte între deţinute, pornind chiar de la statutul lor social?

– Da. Tot timpul sînt conflicte între deţinute.

– Şi aceste persoane, care nu se înţeleg între ele şi care uneori se ceartă şi poate se înjură, vin, totuşi, şi stau împreună în faţa dvs, la liturghie?

– Da. Şi uneori se mai ciondănesc şi în capelă, în faţa mea. Ăsta este, însă, regimul de detenţie pe care trebuie să şi-l asume fiecare om care ajunge după gratii.

– Ce proiecte aveţi în intenţie sau ce vă propuneţi să faceţi, în continuare, pentru deţinutele din Secţia Exterioară – Femei a Penitenciarului Gherla?

– Cel mai mult mi-aş dori ca acest proiect, zic eu, curajos, pe care l-am pornit, proiectul „Adoptă o deţinută”, să aibă mai multe răspunsuri din partea clujenilor. Aşa cum am mai spus, nu-i mare lucru să-ţi iei din timpul tău o oră şi jumătate pe lună, ca să stai la vorbitor cu o persoană apăsată de păcate şi griji. Mulţumirea şi satisfacţia vor fi imense, pentru că, de fapt, asta este adevărata reeducare – prin dragoste şi compasiune faţă de cel care a greşit. Dragostea creştinească, frăţească, nefăţarnică, asta poate să-i recupereze pe cei care sînt acum după gratii, şi să-i transforme. Toată viaţa îşi vor aminti: A venit cineva la mine. Cineva care nu este fratele meu, nu este sora mea, nu este părintele meu, cineva care nu mă cunoştea a venit la mine şi mi-a vorbit cu dragoste şi m-a îmbrăţişat şi mi-a întins o mînă atunci cînd toţi cei pe care-i cunoşteam mă abandonaseră. Eu aşa cred. De aceea, îmi doresc să pot implica, în viitor, cît mai multe persoane în acest proiect.

– Dumnezeu să vă ajute!

M. TRIPON