Închisoarea, ca loc de întîlnire cu Dumnezeu (I)

La un prim început, o femeie, Eva, şi un măr, au răsturnat o Ordine şi au adus în lume, cu ajutorul Şarpelui, păcatul.

Într-un alt început, la Cluj, o altă Eva şi un alt măr – de data asta un măr jinduit al IERTĂRII! -, au schimbat o altă „ordine”, într-o altă „lume”, determinîndu-l pe părintele greco-catolic VASILE PERDE ca, după 20 de ani de pastoraţie în mai multe parohii, să coboare în „iadul social”, al închisorii, pentru a-L aduce pe Hristos celor aflaţi după gratii.

Dorinţa de a ajuta suflete chinuite şi pustiite, dar şi puterea de a vedea chipul lui Hristos pe chipul fiecărei deţinute, l-au determinat pe părintele Vasile Perde să iniţieze, la Cluj, proiecte unice în penitenciarele din România, dacă nu şi din Europa. Fără a fi dezamăgit sau dezarmat de eventualele eşecuri, părintele consideră că, dacă din 200 de femei asistate, un singur suflet se întoarce cu adevărat la Dumnezeu, îi este suficient pentru a fi fericit şi pentru a-i mulţumi Tatălui pentru misiunea pe care i-a încredinţat-o. O misiune deloc simplă şi deloc comodă, ţinînd cont că, pentru multe dintre femeile pe care părintele Vasile Perde le păstoreşte, închisoarea este locul în care au învăţat, pentru prima oară, o rugăciune.

– În urmă cu aproape doi ani v-aţi asumat misiunea de a-l duce pe Dumnezeu în „iadul social” sau în „iadul închisorii”, cum spuneaţi într-un interviu pe care mi l-aţi acordat în 2015, pentru ziarul Făclia…

– Aşa este. În luna iulie se vor împlini doi ani de cînd am intrat prima dată în Secţia Exterioară Cluj-Napoca a Penitenciarului Gherla, în vizită, la propunerea părintelui Lazăr Teodor, de la Catedrala „Schimbarea la Faţă”. M-am dus atunci să vizitez o deţinută care avea mare nevoie de asistenţă spirituală şi de o vorbă bună, din partea unui preot.

– Iar după aceea, v-aţi tot dus…

– Da, pentru că din discuţia cu deţinuta respectivă mi-am dat seama cîtă nevoie au femeile de acolo, şi în general deţinuţii, de prezenţa slujitorilor lui Dumnezeu în, aşa cum am spus, acest iad al societăţii noastre, care este numit penitenciar.

– La începutul „răului lumii” a stat o Eva şi un măr. În „povestea” dumneavoastră, sau mai bine zis la începutul misiunii dvs în secţia exterioară de femei a Penitenciarului Gherla stă tot o Eva, dar o Eva care, de data aceasta, tînjeşte nu după mărul interzis, care o exclude apoi din Paradis, ci după un măr care să să-i redea speranţa reîntoarcerii în realitatea prieteniei şi a iertării.

– Eva Kovacs, deţinuta pe care m-am dus să o vizitez la propunerea părintelui Lazăr, era condamnată pentru omor. Şi-a omorît mama, dintr-o greşeală. Eva fusese profesor universitar de norvegiană şi engleză. Îşi dorea un preot, îşi dorea o spovedanie, îşi dorea împărtăşanie şi, aşa cum am spus şi în interviul de anul trecut, îşi dorea un măr. Un măr pe care-l aştepta de şase ani, timp în care nu fusese căutată de NIMENI, nici din familie, nici dintre (foştii) prieteni sau cunoscuţi. Era complet abandonată de lumea în care trăise.

– Iar mărul pe care-l aştepta, îmi spuneaţi, era nu mărul care, în mod sigur, i se oferise de nenumărate ori la masă, în penitenciar, cît un măr venit dintr-o mînă anume întinsă pentru ea, Eva, femeia aceea care săvîrşise cel mai cumplit păcat, omorîndu-şi mama.

– Un măr oferit din dragoste şi prietenie. Am şi găsit pentru ea, imediat, o doamnă care, de îndată ce i-am propus să vină în penitenciar, a căutat-o pe Eva şi s-au împrietenit. Eva mi-a povestit cum a plîns în momentul în care a făcut cererea pentru aprobarea vizitei, pentru că era prima cerere pe care a scris-o, în şase ani de temniţă, şi pe care a pus un nume şi un prenume de vizitator. Acea doamnă a venit de nenumărate ori în vizită la Eva, aducîndu-i şi un măr, dar mai ales o vorbă bună, o încurajare, o rugăciune şi un cuvînt de dragoste.

– Aţi putut urmări transformarea acestei femei? Aţi avut ocazia să remarcaţi schimbarea în starea de spirit a Evei?

– Nu pot să spun prea multe despre asta. Stînd în mijlocul a sute de femei, acolo, nu pot să fiu atent, neapărat în amănunt, la fiecare. Dar am remarcat setea ei de a sta cu Hristos, setea de rugăciune, dorinţa ei de iertare şi de schimbare, dar mai ales suferinţa. Am observat foarte, foarte bine suferinţa care îl macină pe orice deţinut care a săvîrşit un păcat atît de grav.

– Cîte deţinute aţi cunoscut sau aţi asistat în cei aproape doi ani de misiune?

– Aproximativ 200 de deţinute, din medii diferite, cu fapte diferite. Femei care au săvîrşit de la furturi din buzunare, tîlhării, pînă la omoruri. Femei simple, fără nici un fel de şcoală, dar şi femei profesori universitari, procurori, poliţişti, avocaţi, miniştri.

– Cele mai grave fapte fiind…?

– Crime. Omoruri. Pruncucideri. Există o secţie specială a penitenciarului, cea de maximă siguranţă, unde sînt izolate cele care au săvîrşit fapte de omor, şi la care mă duc săptămînal să le ofer Sfînta Liturghie.

– Îmi povesteaţi cu emoţie, anul trecut, despre prima dvs întînire cu femeile din penitenciar, despre felul în care deţinutele s-au apropiat de dvs, ca preot, şi dvs de ele. Au existat, în aceşti aproape doi ani de cînd faceţi misiune în Secţia Exterioară a Penitenciarului Gherla, şi persoane care să vă respingă?

– Şi în penitenciar, ca şi în lume, sînt persoane şi persoane. Unele trec prin suferinţe, prin chinuri sufleteşti groaznice. Toate, însă, au libertatea de a veni sau a nu veni la Sfînta Liturghie pe care eu o săvîrşesc acolo şi la programele pe care le-am iniţiat pentru ele. Care nu doresc să vină, rămîn izolate în cameră pe perioada derulării Serviciului Divin.

– Întrebarea mea se referea nu la libertatea lor de alegere, ci la modul în care ele v-au acceptat sau nu v-au acceptat. Adică, au existat persoane care să vă spună din start: „Părinte, nu vreau să am de-a face cu dvs, nu mă interesează slujbele ori sfaturile dvs!”?

– Nu. Nu. Categoric, nu. Din momentul în care ne-am cunoscut, le-am vorbit de sute de ori, am organizat tot felul de proiecte în ajutorul şi spre vindecarea spirituală a lor. Nu. Nu. Nu m-au respins; din contră, chiar m-au îndrăgit. Am avut o perioadă de o lună şi jumătate în care nu m-am dus absolut deloc în penitenciar şi cînd am revenit m-au primit cu atîta bucurie, încît am simţit că le-a fost cu adevărat dor de mine şi de cuvîntul lui Hristos.

– Sînteţi singurul preot care oficiază în Secţia Exterioară – Femei a Penitenciarului Gherla?

– Nu. Există şi un preot ortodox, care vine. Nu ne intersectăm, fiecare îşi face misiunea în timpul lui. Un lucru însă este cert şi foarte plăcut: săvîrşim liturghia pe acelaşi altar, în sala de clasă, un altar improvizat, dar frumos aranjat, cu iconostas, cu icoane şi răsăritene, dar şi chipuri apusene de îngeri; un altar care s-a construit prin bunăvoinţa unei deţinute cu potenţial economic, după ce a ieşit din închisoare.

– Femeile care vin la slujbele dvs participă şi la cele oficiate de preotul ortodox?

– Sînt convins că da. Noi nu am făcut nici un fel de deosebire. Acolo, în penitenciar, nu putem să ţinem cont de confesiune, acolo avem omul care stă în faţa noastră şi aşteaptă de la noi un cuvînt bun, un cuvînt de pace, un cuvînt de iubire, un cuvînt care să-l liniştească. Eu nu ţin cont de confesiune, acolo. Stau în faţa oamenilor, stau în faţa acestor femei şi văd pe chipul lor chipul lui Hristos. Aşa trebuie să văd şi aşa şi văd.

– Ca om, şi nu ca preot, nu v-a fost, sau nu vă este greu să staţi în faţa unor femei care, poate, au săvîrşit fapte cumplite şi care, afară, ar stîrni panică şi oroare?

– Am trecut şi prin astfel de ispite, de a mă teme, de a avea emoţii în faţa lor, mai ales în faţa celor din secţia de maximă siguranţă, despre care ştiu că au săvîrşit omoruri. Am trecut luni întregi prin emoţiile astea, dar… m-am vindecat. Acum, ne privim în ochi, ne salutăm, ne zîmbim, ne îmbrăţişăm şi chiar rîdem împreună, după Sfînta Liturghie şi după cuvîntul pe care îl ofer, de învăţătură. Stăm şi rîdem cîteva momente împreună, şi cred că acesta este cel mai frumos lucru care se poate întîmpla acolo.

– V-a provocat vreodată vreo deţinută, în vreun fel?

– Nu. Am stat în faţa lor şi au simţit dragostea întru Hristos pe care le-o ofer. Mi-am cîntărit, de fiecare dată, fiecare cuvînt pe care l-am rostit, ca să nu le rănesc mai tare decît sînt, deja, rănite. Le-am mărturisit, le-am împărtăşit, am stat alături de ele. Le-am oferit sute de cărţi, pe care le-am primit de la oameni deosebiţi din Cluj şi am înfiinţat şi o bibliotecă, acolo, pentru ele. N-am avut nici un fel de provocare din partea lor. Uneori le-am găsit supărate, obosite, dezamăgite, dar întotdeauna am reuşit să am, pentru fiecare, o vorbă bună, un cuvînt care să le liniştească şi să le redea speranţa.

– Cît de mult comunică aceste femei? Cît de tare se deschid?

– Sînt femei şi… femei, în sensul că sînt care se deschid, au curajul să vorbească, dar pentru asta e nevoie de timp şi de încredere. Au nevoie de încredere, ca să se deschidă. Aşa cum reuşesc eu să le tratez pe ele, aşa îmi doresc să mi se întoarcă înapoi.

Vorbeam cu părintele vrednic de pomenire, care mi-a fost mentor, părintele Matei Boilă, şi îl întrebam: „Părinte, ce să fac cu femeile acestea care sînt, iată, criminale?”. Şi îmi spunea: „Ce poţi să faci? Hristos ce ar fi făcut? Oare nu le-ar fi iertat? Oare nu le-ar fi binecuvîntat? Nu le-ar fi mărturisit? Nu le-ar fi împărtăşit?” Şi mi-a lăsat părintele Matei Boilă, înainte de a pleca la Dumnezeu, mi-a lăsat ca un testament: cît pot şi cît îmi ajută Dumnezeu, să merg în continuare în penitenciar, la aceste femei, indiferent ce oprelişti voi întîmpina şi ce ispite.

– Sigur, curiozitatea celor din afara închisorii se îndreaptă mai degrabă spre cele care au săvîrşit fapte extrem de grave decît asupra unei persoane care a furat, poate, un ştiulete de porumb şi a ajuns la închisoare pentru că omul potrivit era, la momentul acela, la locul potrivit. Ce cazuri extrem de grave aţi cunoscut în perioada din urmă în Secţia Exterioară – Femei a Penitenciarului Gherla?

– Cazuri de pruncucidere, mamă care şi-a omorît ambii copii. Sau, femei care imediat după ce au născut, şi-au omorît copiii. Ştiţi că se întîmplă uneori ca, imediat după naştere, unele femei să aibă anumite tulburări psihice şi dacă cei din familie sau cei din spital nu au grijă de ele, îşi omoară copiii.

– Cred că astea sînt cazurile de depresie – sau mai degrabă psihozele – postpartum. Dar aici e vorba de tulburări psihice…

– Eu cred că toţi cei care ajung să săvîrşească crime au şi probleme psihice!

– Spuneaţi o de o mamă care şi-a omorît amîndoi copiii. În acest caz, erau copii mari, şi nu nou-născuţi?

– Copii de 2 şi de 4 ani. Doi frăţiori ucişi de mama lor. Şi eu trebuie să stau în faţa ei, în faţa acestei mame, şi să-i vorbesc despre dragostea lui Hristos. Canonul pentru astfel de fapte e un canon care ţine toată viaţa. Nu ştiu cum o mamă poate să se împace cu sine însăşi, să se poată ruga, ştiind că şi-a omorît ambii copii, poate pe motiv că… n-a avut cu ce să-i hrănească.

– Care este, manifestată în faţa dvs, atitudinea unei persoane care a săvîrşit fapte atît de grave? Apare remuşcarea, apare, cît de cît, regretul?

– Văd, adesea, pe chipul celor din secţia de maximă siguranţă, văd supărare, văd amărăciune. Încet, încet, unele înţeleg gravitatea faptelor pe care le-au săvîrşit. Am întîlnit persoane care au regretat, care au plîns, care şi-au mărturisit păcatul cu toată seriozitatea şi care se străduiesc acum să se vindece.

– Dar aţi întîlnit şi persoane care să nu conştientizeze sau să nu recunoască gravitatea faptelor săvîrşite?

– Am întîlnit. Acestea sînt însă persoane cu probleme psihice. Ele nu spun altceva decît că au avut dreptate în momentul respectiv, cînd au făcut ce au făcut; a avut dreptate cînd a pus mîna pe ciomag, o femeie, şi i-a dat în cap ciobanului, de exemplu, cum există un caz; că respectivul a pornit scandalul!

Sîntem atît de slabi şi atît de supuşi păcatelor, încît astfel de incidente se pot petrece într-un moment, un singur moment!, în care-ţi pierzi mintea, îţi pierzi judecata şi Cel Rău te acaparează.

– Cazurile acestea foarte grave, de persoane care nu regretă ce au făcut, nu vă descurajează, nu vă dezarmează?

– Nu. Nu. Merg înainte. Şi cred că din 200 de femei asistate, dacă un singur suflet se întoarce cu adevărat la Dumnezeu şi se întoarce de la păcatul pe care l-a săvîrşit şi rămîne alături de Dumnezeu pe parcursul vieţii care i-a rămas, atît în închisoare, ca să-şi ispăşească pedeapsa, cît şi după ce a ieşit de acolo, eu sînt fericit şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru misiunea pe care mi-a încredinţat-o.

– Îmi spuneaţi, cînd ne-am întîlnit pentru acest interviu, că aţi pregătit un eveniment de excepţie, cu deţinutele, pentru săptămîna de dinaintea Paştelui.

– În Saptamîna Mare, marţi, organizăm un concert, la Cluj, după Sfînta Liturghie. În această zi, 22 de deţinute vor fi graţiate pentru cîteva ore şi vor veni la Catedrala „Schimbarea la Faţă”, unde vor da răspunsurile la Liturghie şi pe urmă, preţ de 40 de minute, vor susţine un concert cu tematica Paştelui. Corul deţinutelor, pe care l-am organizat în penitenciar împreună cu lucrătorii de la Social, de acolo, va fi acompaniat de orgă şi vioară. Vor fi pricesne cu tematică de Paşti, şi versuri intercalate, adică fiecare deţinută va recita o poezie, între pricesne. Va fi un moment de suflet, aflat la a doua ediţie. Şi noi, preoţii, ne-am cutremurat cînd am auzit cum reuşesc să cînte nişte femei care n-au pregătire muzicală, unele abia în penitenciar au învăţat, poate, să scrie şi să citească şi, mai ales, să se roage.

– Îmi povesteaţi, anul trecut, despre diverse acţiuni pe care le-aţi iniţiat în sprijinul deţinutelor. Aveaţi, atunci, un proiect prin care, periodic, nişte tineri hair-stilişti din Cluj, veneau în penitenciar să tundă şi să coafeze deţinutele. Mai continuă acest proiect?

(Răspunsul, în ediţia de marţi, 26 aprilie, a ziarului Făclia)

M. TRIPON