Încă o obrăznicie

 1989 – Declaraţia de la Budapesta, martie 1990 – Târgu-Mureş, aprilie 2000 – grupul provincia Cluj-Napoca, 2001 – Memorandum pentru construcţia regională a României, 2005 – proiect UDMR pentru autonomia secuilor, august 2013 – tabăra EMI-Jobbyk de la Joseni, septembrie 2014 – proiectul UDMR pentru autonomia Ţinutului Secuiesc. Acestea sunt doar câteva dintre acţiunile gândite să lezeze statul naţional unitar român şi să aducă atingere integrităţii teritoriale a ţării noastre. Acţiuni cărora România a trebuit să le răspundă în ultimii 28 de ani. Cea mai recentă provocare de acest fel este aşa zisa iniţiativă legislativă cetăţenească privind declararea autonomiei Ţinutului Secuiesc, publicată deja în Monitorul Oficial. Iniţiativa propune, printre altele, “statutul de autonomie al Ţinutului Secuiesc”, susţinând că această “regiune”este una “istorică, cu un trecut aparte, care s-a bucurat de o largă autonomie”, indiferent de statul din care făcea parte. Iniţiatorii invocă principiul subsidiarităţii, susţinând că toate comunităţile locale trebuie să aibă un cuvânt de spus în privinţa treburilor care prezintă interes pentru ele. Deci, nimic nou faţă de ce am avut parte până acum în cadrul campaniilor autonomist – separatiste. Aceleaşi argumente, aceeaşi retorică. Ce diferă însă este doar pârghia folosită pentru obţinerea acestui deziderat. Dacă în 2005 şi 2014 s-a dorit atingerea acestui obiectiv prin iniţiativă legislativă asumată de parlamentari UDMR, de data aceasta se merge pe o strategie care îi are în prim plan pe unii cetăţeni. Potrivit Constituţiei României, iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Legea fundamentală mai precizează că cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. De ce acum s-a apelat la iniţiativă cetăţenească şi nu s-a mers tot pe un proiect de lege asumat de vreun parlamentar? Nu c-ar fi mai eficientă. Dimpotrivă, metoda e mult mai greoaie. Dar, dacă nu a mers într-un fel, se încearcă în altul. Până acum politicienii români, cu o unică excepţie, nu au avut vreo reacţie privind acest demers. Poate că ei cred că nici nu merită atâta atenţie un gest pur demonstrativ care, evident, nu are nici o şansă de reuşită, căci este evident că Parlamentul va vota împotriva acestei inţiative total anticonstituţionale. Ar putea exista, cred, o singură situaţie în care cererea secuilor să treacă cumva: cea în care Parlamentul, ocupat cu alte bazaconii, să uite pur şi simplu de treaba asta, care să fie adoptată tacit. Evident, este un scenariu demn de un film prost. Însă, totuşi, asemenea atitudini nu trebuie trecute cu vederea, ci trebuie combătute şi descurajate. Altfel, nu vom asista decât la creşterea nivelului de obrăznicie, care se poate manifesta, iată, tocmai datorită faptului că trăim într-un stat democrat unde fiecare (chiar dacă este un nechemat) poate să ceară ba una, ba alta, şi asta chiar împotriva Constituţiei. Altfel spus, îi dai un deget lui Ivan şi se urcă pe divan. Înlocuiţi dumneavoastră Ivan cu ce nume vi se pare potrivit.
Cosmin PURIŞ