Încă n-a ajuns cuţitul la os

Ilie CĂLIAN

Guvernul Ponta a adus cîteva veşti  bune, cu impact imediat asupra  veniturilor bugetarilor şi pensionarilor, şi a promis, pentru anul viitor, alte cîteva măsuri, precum reducerea cu 4%, respectiv cu 8% a impozitelor pentru salariile medii şi mici, reducerea TVA la 9% pentru unele produse alimentare, reducerea CAS pentru angajatori. Pe de altă parte, avem şi veşti proaste: economia noastră a intrat din nou în recesiune; cursul leului s-a prăbuşit; 65% din PIB reprezintă consumul şi abia 35% producţia; peste două milioane de salariaţi lucrează la negru; evaziunea fiscală a atins proporţii colosale (cică peste 65% în industria de panificaţie). Faptul că putem da vina pe guvernele Boc (cel al lui MR Ungureanu nu contează) şi pe sistematica implicare bramburită a lui Băsescu nu ne poate provoca mulţumirea: a găsi vinovatul nu înseamnă soluţionarea problemei.

Este adevărat, fără amestecul permanent şi brutal în politica economică a unui incompetent (l-am numit pe Băsescu), fără ignorarea avertismentelor economiştilor şi patronatului, fără grave erori de orientare a politicii economice externe ş.a., am fi reuşit, poate, să trecem mai uşor peste criză. Tot atît de adevărat este că guvernele Boc au avut parte, şi ele, de o “moştenire grea” de la guvernul Tăriceanu: marele deficit bugetar şi excesiva îndatorare privată pentru consum şi nu pentru dezvoltare au creat un dezechilibru în dezvoltarea economică, în stimularea capitalului intern, cît o fi fost – în contradicţie cu celebra lozincă brătienistă “Prin noi înşine!”.

Aşa se explică (“moştenirea” şi abordarea eronată a crizei) situaţia în care am ajuns. Mai grav, însă, mi se pare efectul asupra mentalităţilor: pur şi simplu, numărul mare al celor care lucrează la negru, al evazioniştilor fiscali (nu doar cei mari, cît lanţul a milioane de oameni care “se descurcă”) şi al celor care trăiesc din ajutoare sociale şi expediente ori din ce le trimit cei care lucrează în străinătate paralizează angajarea majorităţii populaţiei adulte în viaţa comunitară, politică şi socială. Aflăm că la noi este unul dintre cele mai catastrofale raporturi între preţul benzinei şi salariu – şi, totuşi, n-ai loc de automobile nici pe trotuar; dacă puterea de cumpărare a scăzut, iar preţurile au crescut şi nominal, înseamnă că circulă o mare cantitate de bani – de care Fiscul nu ştie nimic; deşi există un mare număr de şomeri, îndeosebi în agricultură nu sînt lucrate imense suprafeţe de terenuri; deşi toată lumea se plînge de lipsa banilor, nu am avut mişcări sociale de amploare.

O întrebare mă frămîntă de mulţi ani: de ce vorbim mult despre nivelul mic al veniturilor, şi nu vorbim tot atît de mult şi de onest despre nivelul şi calitatea nevoilor diverselor categorii profesionale, de vîrstă, educaţie şi rezidenţiale? Nu cumva tocmai nivelul şi costul relativ redus al nevoilor primare ale majorităţii, datorate mai cu seamă tipologiei culturale, este cel care blochează – sau măcar nu stimulează – pofta de a munci mai mult, a cîştiga mai mult şi a consuma valoric mai mult: nu neapărat cantitativ mai mult, ci calitativ superior şi mai scump?! Situaţia are şi reversul politic: cîtă vreme alegătorul nu este exigent cu sine însuşi, nu este angajat în viaţa comunităţii, nu poate fi foarte mult deranjat de existenţa unor politicieni care-i seamănă leit.

Nu “băltim”, nu ne aflăm într-o baltă, ci de-a dreptul într-o mlaştină, din care ne este foarte greu să ne smulgem: în mlaştina păcătosului de ideal românesc al “jmecheriei”, al “descurcărelii”. Omul modern nu e “jmecher”, ci lucrativ; nu “se descurcă”, ci ştie; nu e priceput la toate, ci specialist; nu aşteaptă “să i se dea”, ci produce. Se pare că am uitat cu toţii să producem “din piatră seacă” … Va trebui să reînvăţăm – fiecare. Sau pentru asta chiar trebuie să ne ajungă cuţitul la os absolut fiecăruia în parte?!