În mormânt Viață

Taina Crucii, a morții și a șederii Domnului în mormânt este taina iubirii Sale smerite, până la capăt.

Împărtășind soarta comună a fiecărei ființe umane care se simte singură în fața morții, Domnul Iisus Hristos, ca om, a strigat pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu de ce M-ai părăsit?” (Mt. 27, 46). Strigătul acesta arată realitatea suferinței și a morții lui Iisus, realitatea participării Lui totale la condiția noastră de existență până la capătul său cel mai tragic: moartea. Strigătul lui Iisus arată că suferința Sa a fost reală, nu aparentă; este strigătul omului care voiește să trăiască veșnic, fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel veșnic viu, dar în clipa morții el constată că suportul ultim al vieții nu se află în el însuși, ci în Dumnezeu-Creatorul. Omul cere un răspuns sau un sens al morții, însă niciun cuvânt nu se dă la această întrebare, pentru că Dumnezeu Cel viu nu Se recunoaște în moarte, moartea fiind urmarea păcatului lui Adam, a căderii lui libere din comuniunea de viață cu Dumnezeu-Izvorul vieții.

Tăcerea Tatălui la strigătul lui Iisus este și semnul durerii Lui maxime, pe care niciun cuvânt nu o poate exprima, atunci când Fiul Lui, devenit om, moare pe cruce, asumând până la capăt condiția umană de existență. Trebuie precizat însă că strigătul lui Iisus pe cruce nu este o expresie a despărțirii Dumnezeirii Fiului de firea Sa omenească, deoarece unirea ipostatică rămâne veșnică. Acest strigăt exprimă realitatea chenozei Fiului lui Dumnezeu, Care, prin atotputernicia iubirii Sale, devine în mod liber neputincios în fața morții, pentru a împărtăși deplin experiența comună a istoriei umane, în care nu numai se moarte, ci și care, adesea, omoară pe cei nevinovați: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filip. 2, 8).

Cel ce moare pe cruce este Fiul lui Dumnezeu devenit om, Care a acceptat în mod liber moartea, pentru a rămâne până la capăt în adevăr și în starea de iubire față de Tatăl, Care L-a trimis în lume, și față de oameni (cf. In 10, 17-18; 13, 1). Domnul, înainte de a muri pe cruce, a iertat pe cei ce-L răstigneau și S-a rugat pentru ei: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Lc. 23, 34). Iar în clipele de pe urmă a strigat cu glas mare: „Părinte, în mâinile Tale încredințez Duhul Meu” (Lc. 23, 46).

Moartea Domnului pe cruce este rezultatul urii semenilor Săi, însă El nu se lasă antrenat de ură și nu se desparte de Dumnezeu, chiar și atunci când se părea părăsit de El. Pentru Iisus, iubirea este mai tare decât moartea sau decât instinctul conservării (Lc. 9, 24-25; Mt. 10, 39), fiindcă „mila Domnului este mai scumpă decât viața” (Ps. 62, 4). Ca singurul fără de păcat (1Pt. 2, 22), El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, purtând pe cruce „în trupul Său păcatele noastre, pentru ca noi, morți fiind păcatelor, să-i viețuim dreptății” (1Pt. 2, 24). Scopul jertfei Sale nu este acela de a șterge păcatele în sens legalist sau de a rezolva un conflict exterior între Dumnezeu și oameni, ci de a restitui viața veșnică și adevărată ca o nouă relație cu Dumnezeu. Deoarece noi nu putem intra în comuniune cu Dumnezeu altfel decât în stare de jertfă, înțeleasă ca renunțare deplină la egoismul nostru și dăruire totală lui Dumnezeu, iar noi nu ne putem dărui Lui prin noi înșine ca jertfă curată, ci Iisus Hristos a luat această jertfă asupra Sa pentru ca, intrând la Tatăl în stare de jertfă curată pentru noi, să ne introducă și pe noi la Tatăl, atrăgându-ne în starea Lui de jertfă.

După ce Domnul a murit cu trupul pe cruce, a coborât cu sufletul în iad și a binevestit sufletelor de aici (1 Pt. 3, 18-19; 4-6; Efes. 4, 9), indicând prin aceasta universalitatea mântuirii în Hristos, mântuire care înglobează creația însăși, istoria și cosmosul întreg. Căci prin prezența Sa în iad, Hristos se face părtaș al stării celor de aici și biruiește iadul ca separație și îndepărtare totală de Dumnezeu prin însuși faptul că introduce în el starea de comuniune cu Dumnezeu.

Învierea începe prin biruirea morții ca separație între Dumnezeu și om. Această biruință se manifestă în întregime când puterea dumnezeiască de viață făcătoare, care umple sufletul omenesc al lui Iisus coborât la iad, pătrunde și în trupul Său din mormânt și-l ridică din moarte pentru a intra în planul vieții veșnice. Astfel, între moartea Domnului pe cruce și învierea Sa din morți există o profundă legătură interioară, ambele nefiind decât două fețe ale aceleiași mari taine ale iubirii divino-umane.

Dacă Crucea este puterea iubirii lui Hristos Care, ca om, Se dăruiește total lui Dumnezeu, Învierea este dăruirea totală și veșnică a lui Dumnezeu acestei umanități jertfite a lui Hristos. Umanitatea lui Hristos trece prin moarte, dar nu rămâne în ea, ci ajunge în Dumnezeu pentru că S-a dăruit total Lui. Învierea lui Iisus Hristos este astfel un act al lui Dumnezeu-Sfânta Treime. Iisus Hristos a înviat la viața veșnică a lui Dumnezeu ca om, pentru că S-a dăruit, din iubire pentru Dumnezeu și pentru oameni, total lui Dumnezeu. Ca om a fost înviat din morți de Dumnezeu care a primit Jertfa Lui.

„La umbra Crucii Tale am înțeles așa,/ Că drumul către viață trece prin moartea Ta”.

Pr. prof. univ. dr. Valer BEL