In memoriam: Vasile Oprea

Născut, crescut şi educat la Cluj, am avut marele noroc de a avea părinţi melomani, exrem de ataşaţi de Opera Română şi de Opera Maghiară, pierderea vreunui spectacol fiind aproape o raritate. În acest context, încă de la frageda vîrstă de doi ani am început să frecventez cele două opere clujene şi – ulterior – Filarmonica, înfiinţată la vremea aceea de numai 3-4 ani. Am urmat Liceul de Muzică din Cluj, secţia vioară, trombon şi pian. Dacă în primii ani de şcoală urmăream doar ocazional concertele Filarmonicii clujene, de prin clasele a VIII-a, a IX-a, acest lucru s-a schimbat. Săptămînă de săptămînă eram prezent la concert, indiferent că spectacolul avea loc vineri seara, sîmbătă seara sau, uneori, duminică dimineaţa. Şi uite-aşa, am ajuns ca rar să pierd vreun concert.

Între timp, fireşte, mă străduiam să fac faţă cît mai bine cerinţelor “Liceului de Muzică”. În vara anului 1973 am participat cu Orchestra Naţională de Tineret (care de fapt era Orchestra Liceului de Muzică Cluj!) la ediţia inaugurală a “Festivalului Internaţional Pentru Orchestre de Tineret” de la Aberdeen, în Scoţia. Au participat orchestre din 20 de ţări. Cei mai buni instrumentişti din fiecare orchestră au fost reuniţi în “Orchestra Mondială de Tineret”, care a fost apoi transportată cu avionul la Londra, unde a susţinut concerte în “Hyde Park” (dirijor Sandor Janos, din Ungaria, între timp stabilit în Canada) şi în superba (şi foarte celebra) sală de concerte “Royal Albert Hall”, sub bagheta ilustrului dirijor Leopold Stokowski. Am avut marea bucurie să fiu selecţionat în această orchestră, alături de colegii Ilie Lazăr (clarinetist, stabilit în Elveţia) şi Alexandru Marc (cornist la Filarmonica „Transilvania”). Extrem de entuziasmat de acest festival (despre care am şi scris), am “prins aripi” şi m-am devotat şi mai mult muzicii clasice.

Peste 30 de ani, în 2003, am revenit la Festivalul de la Aberdeen ca invitat de onoare şi Director al Orchestrei Naţionale de Tineret din Canada, pe care am însoţit-o.
Deşi această scrisoare îl omagiază pe Vasile Oprea, am scris rîndurile de mai sus pentru ca cei care o citesc (vă mulţumesc din suflet!) să aibă cît de cît o idee despre educaţia şi cultura muzicală a subsemnatului.
Se întîmpla ca, prin clasa a XI-a, să “prind drag” de repetiţiile generale ale Filarmonicii, care aveau loc sîmbătă dimineaţa. De multe ori mai “uitam” de şcoală şi mergeam la repetiţia generală. Repetiţiile erau extrem de educative şi uneori ieşeam “mai cîştigat” de la repetiţia generală decît de la concertul propriu-zis! Prin regretatul Ghiţă Lungu, un trombonist extraordinar, şef de partidă la Filarmonică, dar şi profesor la Liceul de Muzică, am început să cunosc şi personal pe unii dintre membrii Filarmonicii. Majoritatea concertelor erau urmărite de un public numerous, cald , educat, dar şi exigent.

Calitatea orchestrei (cu Gavril Costea-flaut, Ioan Szoverdi-oboi, Arpad Sorosan- fagot, Ioan Rittes-clarinet, Gheorghe Lungu-trombon ş.a.) era, fără îndoială, de nivel internaţional! Nu întîmplător a fost Filarmonica clujeană invitată cu regularitate în străinătate (Germania, Elveţia, Franţa, Spania etc.) unde s-a întrecut pe sine prezentînd concerte excepţionale, primite cu entuziasm de melomanii locali şi cu articole de ziar dintre cele mai frumoase şi apreciative. Această orchestră a adus faimă, onoare şi prestigiu nu doar Clujului ci (chiar)şi României!
(Românul, mucalit din fire, dintotdeauna a făcut haz de necaz; iată un banc, chiar bun, pe care mi l-a spus Vasile Oprea prin anii 70.
Ce este un cvartet? Răspuns: Filarmonica din Cluj, revenită în România după un turneu în Germania).
Printre talentaţii muzicieni tineri l-am remarcat pe cel ce interpreta de o vreme partitura la corn 3, dar, din cînd în cînd, interpreta şi corn 1, fapt care – nu întîmplător – s-a repetat din ce în ce mai des.

Era Vasile Oprea, un sibian venit la Cluj, împreună cu fratele său Ioan (Nelu – mulţi ani violinist, “stîlp” al Operei Române) pentru a studia muzica clasică. După ani de studiu la Liceul de Muzică şi la Conservator, extrem de talentatul Vasile Oprea, o stea muzicală în ascensiune, a fost primit cu braţele deschise de Filarmonica din Cluj, unde şi-a făcut “ucenicia” sub îndrumarea atentă şi exigentă a regretatului maestru Ioan Olteanu, la rîndul său un mare cornist.
Anul de referinţă în care Vasile Oprea a “explodat” (pe plan muzical) pur şi simplu a fost 1974. Pe 18 ianuarie 1974, maestrul Cristian Mandeal dirija pentru prima oară la Cluj. În program, celebra şi enorm de îndrăgita piesă “Sheherezada” de Rimski-Korsakov. Alături de maestrul Olteanu şi de soliştii de la partidele de “suflători de lemn”, Vasile s-a întrecut pe sine în solo-urile de corn (multe şi foarte dificile), interpretate cu mare precizie, iar tonul absolut de catifea te transpunea instantaneu într-un Orient antic, luxos şi exotic. A fost un concert fabulos, pe care şi acum, după mai bine de 40 de ani, îl ţin bine minte…
“BINE AI VENIT, VASILICĂ!”, îmi spuneam în sinea mea.
Speram să mai pot urmări încă mulţi ani de zile Filarmonica clujeană, în concerte de excepţie, cu o superbă partidă de corn(i) condusă de Vasile Oprea.

Speranţele mi s-au împlinit.
Vasile Oprea a fost un muzician extraordinar de talentat. Să convenim, totuşi, că talentul în sine, chiar dacă este foarte important, nu reprezintă mare lucru dacă nu este dublat de enorm de multă muncă. Cîte talente uriaşe (în diferite domenii) nu s-au pierdut peste ani, cu toţii cunoaştem exemple. Talentul trebuie exploatat, fapt care se realizează cu muncă multă şi temeinică.
Vasile Oprea a fost un om extraordinar de muncitor, extrem de temeinic, tenace şi meticulos şi, uite-aşa, Vasile şi-a împlinit talentul uriaş, devenind nu doar prim-cornist al Filarmonicii clujene, ci şi – de departe – cel mai bun cornist din ţară, ba chiar un cornist de certă valoare internaţională!
Îmi amintesc cu drag şi nostalgie de piese de referinţă în care Vasile Oprea a strălucit ca prim-cornist:

Simfonia “Din Lumea Nouă”, “Till Eulenspiegel”, “O viaţă de erou”, “Aşa grăit-a Zarathustra”, “Sheherezada”, Simfonia a V-a de Ceaikovski, tot ceea ce s-a interpretat Mozart, Simfonia în re minor de César Franck şi lista ar putea continua cîteva pagini… Vasile, mereu extrem de atent şi concentrat, a strălucit şi atunci cînd orchestra acompania solişti la vioară, pian, violoncel etc.
Bucureştiul l-a dorit (şi curtat) foarte mult pe Vasile Oprea, dar el a rămas devotat Clujului, oraşul în care a studiat şi a devenit celebru, oraşul în care trăiau fratele lui, părinţii, numeroşi prieteni şi, ulterior, nepotul său atît de iubit, Aurelian.
Iată acum şi un comentariu care cu siguranţă va surprinde pe mulţi, inclusiv melomani cu mare experienţă, ba chiar şi muzicieni, unii membri de orchestre simfonice sau de operă.
CORNUL ESTE CEL MAI DIFICIL INSTRUMENT DIN ORCHESTRA SIMFONICĂ! (aş putea să explic, dar nu e cazul acum).

Tocmai la acest instrument a strălucit Vasile Oprea. Prin anii 70-80, Vasile avea părul mai lung, à la Ilie Năstase. Foarte pedant, se îmbrăca întotdeauna elegant şi cu gust. Dintre toţi membrii orchestrei, doar el şi Ghiţă Lungu veneau la repetiţii în sacou, cu cămaşa scrobită şi cravata asortată. La sfîrşitul anilor 70, într-o superbă seară de mai, Vasile Oprea a concertat ca solist propriu-zis al Filarmonicii clujene.
În prima parte a interpretat Concertul Nr. 2 de W.A. Mozart, iar în partea a doua (ţineţi-vă bine!) Concertul Nr. 4 (tot de Mozart.) Adică cele mai îndrăgite, dar şi cele mai grele concerte. Da, Vasile a avut emoţii, dar s-a stăpînit bine şi nu apărea deloc crispat.
A interpreta două concerte la un instrument de alamă, în aceeaşi seară, este un lucru de necrezut, fenomenal, ultra-rarisim… Un adevărat tur de forţă. Concertul a reprezentat o adevărată sărbătoare muzicală, o seară magică, de vis. “ Visul” l-au realizat Mozart şi Vasile Oprea, adică “Vasilică al nostru”, căci sînt sigur, dragi citititori, că deja toţi l-am “adoptat”. Ambele concerte au fost interpretate mai mult decît impecabil. Articulaţie cu precizie de ceas elveţian şi un ton superb, bogat, sub influenţa căruia puteai să juri că eşti la vînătoare într-o pădure din Nordul Scotiei sau pe pajiştea din faţa vreunei catedrale irlandeze.

Rondo-urile le-a interpretat ghiduş, ştrengăreşte, cu umor, adică aşa cum a dorit Mozart, care ar fi fost foarte fericit şi mîndru să facă parte din public… Vasilică a obţinut tonul superb prin foarte mult studiu individual; şi-a format o ambasură excepţională care, la rîndul ei, a reprezentat fundaţia pentru o tehnică desăvîrşită, de adevărat virtuoz.
Concertele Filarmonicii clujene erau urmărite de un public numerous, care creştea cu ocazia spectacolelor din “Toamna Muzicală Clujeană”.
Datorită prietenilor mei de la casa de bilete, Rodica Ivan şi (regretatul) dl Băeţan, nu am rămas niciodată “pe dinafară”, chiar şi cînd cererea de bilete era copleşitoare.
La început de stagiune, dar şi spre finalul stagiunii, de la loja mea preferată (loja 1), imediat după concert alergam pe scara laterală la grădina restaurantului Casei Universitarilor (C.U.C.), ca să rezerv o masă sau două, pentru relaxarea cu mici şi bere…. În cîteva minute apăreau “la datorie” şi “eroii”, Vasilică, Pisicuţ (adică Dorel Marc – flautistul) Bobiţă Purcărin (clarinet), Grigore Pop ş.a. În timpul iernii, după concerte, mai mulţi prieteni/prietene eram invitaţi (uneori aproape că ne auto-invitam) acasă la Vasile, în apropierea Filarmonicii, lîngă (fostul) Hotel Continental. Fiecare aducea cîte ceva, cel mai adesea o sticlă de vin; ne relaxam, se asculta muzică (NICIODATĂ CLASICĂ!), comentam, ne amuzam, se spuneau bancuri…, ne simţeam cu toţii atît de bine. Ce familie frumoasă! Unul dintre invitaţii cei mai haioşi era Maestrul Horia Andreescu, pe atunci dirijor la Ploieşti.

Deşi am plecat din ţară în 1985, am continuat să urmăresc cu interes viaţa culturală clujeană. Din 1995 am început să revin cu regularitate în Clujul iubit şi eram bucuros să merg la concerte simfonice sau la spectacole de operă. În numeroasele mele călătorii prin întreaga lume, am urmărit foarte multe concerte simfonice şi spectacole de operă. Toate mi-au întărit concluzia că Filarmonica „Transilvania” din Cluj şi-a dobîndit pe merit un deosebit prestigiu, fiind de certă valoare internaţională.

Din păcate, Vasile Oprea, membrii Filarmonicii şi numeroşii melomani clujeni nu puteau să prevadă teribilul “cutremur”, dezastrul, năpasta şi nenorocirea care urma să se abată asupra lor. Pe la începutul anilor 2000 (în 2004, dacă nu mă înşel), Filarmonica „Transilvania” a fost dată afară (peste noapte) de la Casa Universitarilor, unde avusese repetiţii şi concerte extraordinare timp de aproape 50 de ani!!!
Oare cine nu a “încăput” de Filarmonică? A fost trimisă “în pribegie “ cea mai valoroasă instituţie artistică din Transilvania, poate chiar din toată ţara. Această instituţie minunată a adus nu doar enormă bucurie şi satisfacţii spirituale extraordinare publicului clujean/publicului din întreaga Românie, ea a adus ONOARE ŞI PRESTIGIU INTERNAŢIONAL Clujului şi României!!! Cruciţi-vă, oameni buni!

Filarmonica, resemnată, profund rănită moral, a început să concerteze la Casa Studenţilor, într-o sală total neadecvată. Calitatea concertelor a scăzut vizibil, mai ales din cauza moralului “la pămînt” al membrilor Filarmonicii. Ba, în unele cazuri, concertele au avut loc “unde se putea”, adică în Sala Casei Armatei, care era cu doar ceva mai mare decît o cabină telefonică… Profund scîrbit şi îndurerat de situaţia în care a ajuns Filarmonica „Transilvania”, după mai bine de 30 de ani de ACTIVITATE ARTISTICĂ EXCEPŢIONALĂ, Vasile Oprea a decis să se pensioneze.
Cu ocazia vizitelor mele la Cluj am mers uneori, împreună cu Vasilică, la cîte un concert la Casa Studenţilor; nu am făcut-o, ca în trecut, pentru concert, ci din solidaritate cu membrii orchestrei. Ca urmare a gestului unui om normal, după vreo 8 ani de pribegie şi umilinţe, Filarmonica „Transilvania” a fost reprimită la Casa Universitarilor (pe cînd şi un sediu propriu-zis?)
Fără îndoială, Vasile Oprea a fost un reprezentant exponenţial, CHIAR EMBLEMATIC, al Filarmonicii „Transilvania”, căreia i s-a devotat, peste 30 de ani, cu trup şi suflet. A fost un cornist fabulos, care în afară de activitatea sa propriu-zisă, s-a străduit (şi a reuşit) să creeze o superbă partidă de cornişti, uneori “cărînd în spinare” aproape de unul singur ansamblul de corn(i)!

Pe lîngă activitatea mai mult decît impresionantă de la Filarmonică, Vasile Oprea a fost – în paralel – şi un foarte distins, talentat şi îndrăgit dascăl, predînd mulţi ani la Liceul de Muzică “Sigismund Toduţă”. Dascăl inegalabil, a fost foarte iubit de elevii săi (şi foarte respectat de colegii profesori) mici şi mari, pentru extraordinarul har de a preda, pentru temeinicia, dăruirea şi nivelul său profesional ieşit din comun; a fost foarte iubit (şi) pentru deosebita afecţiune şi respectul cu care îşi educa elevii. Din mîinile pricepute, chiar unice, ale “maestrului”, peste ani, şi-au “luat zborul” zeci de cornişti de mare valoare, răspîndiţi în toată ţara şi în unele cazuri peste hotare.

Pe 1 octombrie 2014 mă aflam la Cluj şi am mers la deschiderea stagiunii Operei Române: s-a interpretat “Lucia di Lammermoor” de Donizetti. A fost un spectacol superb, cu scenografie, decoruri şi costume extraordinare. Cîntăreţii, soliştii, corul, baletul şi orchestra au alcătuit un TOT uluitor, cum demult nu mai văzusem la Cluj. Într-adevăr, un spectacol de neuitat… Entuziasmat de spectacol şi profitînd de vremea caldă, după spectacol am hotărît să merg acasă pe jos.
Pe drum, plimbîndu-mă agale, m-am întîlnit (şi) cu corniştii operei, care se îndreptau spre casă. Şi-au interpretat magnific numerosele solo-uri de corn. I-am felicitat din toată inima pentru contribuţia majoră (în tot spectacolul, dar în special pentru coralul de corni dinspre final) şi, foarte uimiţi, dar şi oarecum stingheri, mi-au mulţumit pentru cuvintele de apreciere. Erau toţi tineri, nu îi cunoşteam; bucuroşi şi mîndri, nu au ezitat să se “fălească” cu faptul că erau toţi elevi ai maestrului Vasile Oprea.

Eu am avut norocul fantastic să-l văd pe Vasile Oprea în foarte multe concerte de excepţie. Dar cea mai mare bucurie şi onoare a fost să-l cunosc şi personal. Am legat o prietenie trainică şi profundă, care s-a întins peste 40 de ani. Şi-a iubit enorm familia, în special pe nepotul Aurelian, la rîndul său un foarte talentat şi apreciat violinist, stabilit de mulţi ani în SUA. Vasilică a fost un om extrem de muncitor, un om modest, respectuos, cu umor, un “sufletist” fără pereche, un om de o integritate desăvîrşită: UN OM ŞI UN PRIETEN ADEVĂRAT! (cum Dumnezeu nu ne mai dă în ziua de azi).

Ne-a părăsit de Crăciun, în 2015.
În 24 decembrie am primit de la el o felicitare de Crăciun, urări de bine pentru 2016 şi chiar felicitări pentru ziua mea de naştere, care se apropia.
Dragă Vasilică, noi, prietenii tăi, toţi melomanii, toţi oamenii de artă din Cluj, profund îndureraţi, te vom păstra mereu în memoria şi în sufletele noastre.

CONTRIBUŢIA LUI VASILE OPREA LA REALIZĂRILE FILARMONICII „TRANSILVANIA” CLUJ-NAPOCA, LA VIAŢA CULTURALĂ A CLUJULUI ŞI A ROMÂNIEI NU POATE FI EXPRIMATĂ ÎN CUVINTE! EL FACE PARTE – ALĂTURI DE ANNA-ROZSA VASILIU, LYA HUBIC, ANTON RONAI, ŞTEFAN RUHA, EMIL SIMON – DIN GALERIA MARILOR ARTIŞTI AI CLUJULUI.
VASILE OPREA A FOST, ESTE ŞI VA RĂMÎNE O LEGENDĂ. INEGALABILĂ LEGENDĂ!
George V. Freundlich
Matheson-Timmins, Canada
Ianuarie 2016