În curînd vom uita totul

ILIE CĂLIAN

Nu-mi amintesc ca, din decembrie 1989 încoace, România să fi trecut printr-o “emoţie colectivă” ca aceea provocată de tragedia de la clubul din Bucureşti. E adevărat, au mai existat tragedii colective, explozii în mine, explozia unui vehicol, morţi şi mari distrugeri în inundaţii ş.a., dar, neavînd loc în Bucureşti, nu s-au “bucurat” de atenţia obsesivă a presei şi televiziunilor. Ar fi de observat, totuşi, spre meritul lor, că de această dată autorităţile de intervenţie au reacţionat foarte bine, medicii-impecabil, iar politicienii au ezitat să intre în prim-planul televiziunilor. S-au găsit, însă, foarte mulţi băgători-de-seamă care să se agite pînă-n pragul isteriei. Teamă mi-e că, în spiritul hei-rupismului românesc, urmează să se sară calul – cu “măsuri” aiurea.

Am aflat că peste tot au început să se facă felurite controale la cluburi şi că urmează să se modifice legislaţia. Teamă mi-e că se va modifica prost, adică, în sensul creşterii birocraţiei, într-o ţară în care adesea spiritul unei legi este modifcat prin instrucţiunile de aplicare sau posibilitatea de a fi eludat prin citarea altor legi sau instrucţiuni de aplicare. De fapt, ar trebui luate la purecat legea şi reglementările care permit firmelor, mai mici sau mai mari, să se sustragă anumitor obligaţii – de la impozite şi taxe către stat, la obligaţii către parteneri – prin simpla reînregistrare sub alt nume. Apoi, în cazul chiar al acestor cluburi, posibilitatea de a funcţiona o vreme doar în baza unui simplu acord al primăriei, pînă la obţinerea avizului. E adevărat, întreprinzătorii, mai ales cu capital puţin, se plîng de cumplita hîrţogărie, în spatele căreia se ascunde pofta de mită a unor funcţionari. Funcţionari care, la rîndul lor, caută să se “acopere” cu hîrtii. De fapt, esenţială, în toate cazurile feluritelor avize, ar fi verificarea la faţa locului şi asumarea responsabilităţii celui care semnează avizul. Or, asta e niţel cam incomod: să-ţi ridici fundul de pe scaun, să baţi drumurile pînă la adresele respective, iar acolo să vezi cu ochii tăi dacă ceea ce scrie respectivul în “declaraţia pe proprie răpundere” este adevărat, dacă sînt respectate prevederile privitoare la ieşirile de urgenţă, extinctoare, materiale ignifuge etc. etc.- adică să te şi pricepi cît de cît! Şi, mai există şi controlul. Or, ştim – e de notorietate! – că funcţionarii – de la primării, de la fisc, de la ISU, de la sănătate ş.a. – preferă să “controleze” mai ales acolo unde nu există “probleme” – să ceară mulţime de hîrţoage acolo unde totul se vede cu ochiul liber.

Dar nu atît de gafele sau excesele pe care le vor face legiuitorii şi funcţionarii care le aplică mă tem. Mă tem că, din nou, după aceste trei zile de doliu naţional, populaţia va recădea în acelaşi străbun sistem de a gîndi. Oare cîţi dintre cei care, sub imperiul emoţiei imediate, s-au grăbit să doneze sînge vor continua să facă acest lucru sistematic? Oare cîţi dintre cei care au donat bani pentru familiile celor morţi ori nenorociţi se vor gîndi să renunţe la evaziunea fiscală, dacă o fac acum, şi să-i îndemne şi pe alţii să procedeze la fel? Zicea preşedintele Iohannis: “Corupţia ucide”. Şi mintenaş o mulţime de trepăduşi au sărit în sus, cerînd să cadă capete – capete de politicieni, dar, evident nu dintre ai lui Iohannis. Problema mai gravă este că, la noi, corupţia nu poate fi localizată doar la nivelul liderilor mari şi mici din partide, ci este o pecingine care ţine de chiar “cultura” noastră, a tuturor, iar politicienii noştri chiar în această cultură s-au format şi sînt mereu “traşi în jos” de către “ai lor”, dintre care s-au înălţat. O să scăpăm vreodată de ipocrizie?

Nu pot încheia fără a medita la o ciudăţenie. La locul tragediei a venit să de roage arhiepiscopul Bisericii Catolice din România, monseniorul Mihai Robu. Dar Fericitul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române de ce n-a putut să-şi coboare înaltpreasfinţita persoană printre miile de lumînări de lîngă clubul “Colectiv”?! Aflăm de la un purtător de cuvînt al BOR că preoţii ortodocşi nu fac slujba decît dacă sînt invitaţi – şi nu la locul tragediei. Aşa or fi rînduielile. Dar eu vorbesc despre prezenţa fizică acolo a celui care păstoreşte şi “chiverniseşte” vreo 18.000 de biserici şi cere statului o jumătate de miliard de euro pentru Catedrala Mîntuirii Neamului. (Eu ştiam că mîntuirea este individuală. Poate că neamul acesta are un păcat colectiv, pentru a cărui iertare ne trebuie o catedrală colectivă. Poate ne vor lămuri specialiştii în dogmatică ortodoxă.) Mai aflăm că BOR îi roagă pe credincioşi să colecteze “bani pentru cei greu încercaţi”. Adică tot din buzunarele altora, ca şi în cazul teledonurilor…

Bine, cel puţin, că ştim că ne putem baza pe medici, pe mobilizarea lor exemplară şi pe priceperea lor. E adevărat, numărul spitalelor (vreo 425) este ridicol de mic faţă de cel al bisericilor – dar, aşa cum i-am văzut pe slujitorii spitalelor, aceştia chiar ştiu să-şi facă datoria.