În căutarea adevăratului Crăciun

Calitatea trăirii noastre umane se oglindeşte perfect în felul în care ne raportăm la sărbătoare, privită ca evenimentul ce rupe ordinea firească a lucrurilor şi a curgerii timpului şi reaşează relaţiile dintre oameni la un alt nivel. Pe lângă faptul că sărbătoarea transfigurează timpul şi îl transformă într-unul al bucuriei, ea ar trebui să schimbe în aceeaşi măsură şi omul, transformându-l din individ, într-un om al comuniunii şi al deschiderii spre semenii săi.

Trăită de cele mai multe ori superficial, sărbătoarea dă expresie mai mult bucuriilor egoiste şi lipsei de măsură, decât sentimentului reconfortant al regăsirii de sine revărsată spre aproapele, într-o stare de fericită comuniune şi prietenie sfântă. Judecând lucrurile în profunzime, în sărbătoare nu îţi mai aparţii, ci eşti chemat spre întâlnirea cu ceilalţi, ea devenind astfel timpul bucuriei regăsirii oamenilor de lângă noi.

Mai departe se poate spune şi că masa festivă, care însoţeşte obligatoriu sărbătoarea, trebuie privită nu doar ca pe un bun prilej de a mânca, ci mai ales ca pe un simbol al iertării, al împăcării, al păcii, al bucuriei regăsirii oamenilor laolaltă în jurul aceleiaşi mese, faţă către faţă, ochi către ochi, inimă către inimă, speranţă către speranţă. Privită ca un moment al deschiderii şi încrederii sufleteşti, masa de Crăciun devine din simplă mâncare, bucurie şi comuniune de daruri, din revedere, adevărată întâlnire.

În mod paradoxal, masa festivă de Crăciun se serbează în lipsa sărbătoritului sau chiar fără a cunoaşte motivul real al bucuriei, vestea Naşterii Domnului. De pildă, în tradiţia iudaică se mai păstrează nobilul obicei al meselor festive, numite seder, în care capul familiei oficiază un adevărat cult casnic şi în care le reaminteşte celor de la masă care este adevăratul motiv al sărbătorii şi întâlnirii, într-un gest de recunoştinţă îndreptată spre Dumnezeu, care i-a adus împreună. Mai mult, în mod simbolic, la această masă este lăsat un loc liber rezervat Oaspetelui, prezent simbolic la bucuria oricărei familii. Dincolo de faptul că acest gest rearticulează adevăratele relaţii dintre membrii familiei, el transformă orice întâlnire şi sărbătoare umană într-un moment de comuniune sufletească cu Dumnezeu, prezent sub chipul musafirului sau chiar al străinului, care îţi intră în casă de sărbători.

Pentru toate acestea omul trebuie să îşi trăiască în primul rând sărbătoarea în dimensiunea ei sufletească, să-şi vină în sine şi să simtă mai mult bucuria unică a vieţii, în sentimentul că se alătură tuturor ce au sărbătorit Crăciunul înaintea lui, cu toată bogăţia de tradiţii.

Şi dacă tot ne apropiem de Naşterea Domnului, să nu cădem în ispita de a trăi acest miracol doar la nivel exterior, ci mai ales să ne dorim ca naşterea Domnului să se producă în sufletele noastre şi de acolo, să o oferim celor de lângă noi, în daruri de iertare, bucurie, pace, blândeţe, bunătate. Toate aceste gesturi ascund nevoia sufletului de a se deschide spre întâlnirea cu semenii şi de a se oferi pe sine, aşa cum Dumnezeu are nevoie de noi, pentru a se oglindi pe Sine în bucuriile ştiute şi neştiute pe care ni le face.

Sărbătoarea înseamnă pregătire, emoţie, deschiderea inimii, dar mai presus de toate înseamnă căutarea lui Dumnezeu şi a semenului cunoscut sau nu, rătăcit sau nu, întru aşteptarea marii sărbători a Naşterii Domnului, pe care trebuie să o privim ca pe o continuă (re)naştere a sufletelor noastre.

Pr. Bogdan Ivanov