80 de ani de la evenimentele din 23 august 1944, de la București, este o perioadă relativ scurtă pentru o interpretare obiectivă a semnificației acestui act pe relația România – Ungaria. Și azi, evenimentul ca atare, dar mai ales consecințele lui, sunt văzute diferit la București și la Budapesta. Dacă în 1940 relațiile între România și Ungaria se asemănau „cu acelea dintre Groenlanda și Polul Sud”, cei mai bine de 5 ani de război nu au reușit să „dezghețe” această relație. Ieșirea României din alianța cu Germania a fost pentru Ungaria o descătușare – din acel moment nu mai făceau parte din același sistem de alianțe.
Ungaria trece la planul „B” pentru care s-a pregătit de 25 de ani, în „era Horthy”, pentru recuperarea întregii Transilvanii pe cale militară. Încă din octombrie 1919, programul revizionist elaborat de Miklós Horthy menționa România ca principalul dușman al Ungariei „pentru că cele mai mari pretenții teritoriale sunt împotriva ei și pentru că este cea mai puternică dintre statele vecine. De aceea, principalul țel al politicii externe este rezolvarea problemelor cu România prin recurgerea la arme”. Alianța Germaniei cu Ungaria, îi aduce acesteia din urmă primele rezultate în politica ei revizionistă. Astfel, prin compromisul de la München (29-30 septembrie 1938), soldat cu desființarea Cehoslovaciei, Ungaria obține sudul Slovaciei. În bătălia pentru Transilvania, pentru a evita un război al Ungariei cu România, Germania și Italia organizează arbitrajul de la Viena (30 august 1940), prin care Transilvania de Nord este atribuită Ungariei. Ulterior, din conflictul germano-iugoslav, Ungaria obține teritorii din Iugoslavia de Nord. Au fost clipele cele mai mărețe ale lui Miklós Horthy pentru care îi va purta deplină recunoștință lui Adolf Hitler. Dar Ungaria voia perla „Sfintei Coroane” ungare – Transilvania întreagă. În concepția Guvernului de la Budapesta și a Statului Major General al Armatei ungare, ieșirea României din alianța cu Germania era momentul potrivit pentru intervenția armată. Așadar, o primă consecință a actului de la 23 august 1944 a fost instaurarea stării de război între România și Ungaria.
Uniunea Sovietică ajunge la frontiera cu Ungaria și intră în ecuația româno-ungară
Numai că, de această dată, trupele germano-ungare care trec frontiera stabilită prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, se vor confrunta nu numai cu Armata Română, ci și cu Armata Roșie a URSS. În consecință, prin actul de la 23 august 1944, Uniunea Sovietică ajunge la frontiera cu Ungaria și intră în ecuația româno-ungară. URSS va exploata în interes propriu divergențele legate de Transilvania. Scopul Moscovei era să scoată din război încă un satelit al Germaniei – Ungaria.
Uniunea Sovietică avea o apetență sporită față de Ungaria, pe care o trata cu empatie pentru pierderile suferite prin Tratatul de la Trianon, în care ea nu este printre semnatari, dar și datorită instaurării la Budapesta, în 1919, a Republicii Sovietice Ungare condusă de Bèla Kun. Și astăzi, istoriografia rusă consideră Ungaria ca fiind prima țară care a recunoscut Uniunea Sovietică, chiar dacă, la timpul respectiv, nici republica lui Kun nu era recunoscută internațional. La Moscova mai persistă ideea că Ungaria a fost pedepsită la Conferința de Pace, din 1919-1920, pentru „păcatul” bolșevismului, în timp ce România a avut câștig de cauză tocmai pentru răsturnarea regimului Bèla Kun. Chiar și sub Miklós Horthy, un anti-bolșevic și antisemit declarat, contactele cu Uniunea Sovietică au continuat, aceasta din urmă transmițând la Budapesta repetate mesaje de sprijin pentru politica revizionistă maghiară ce viza direct România. În perioada primului război mondial, Rusia țaristă și apoi Rusia Sovietică, au urmărit cu interes soarta Transilvaniei. După acest război, Uniunea Sovietică va introduce Transilvania în ecuația relațiilor sale atât cu Ungaria, cât și cu România. La Comisariatul Poporului pentru Afacerile Externe de la Moscova, analizele pe aceste relații vorbesc de triunghiul geopolitic URSS – România – Ungaria. Cu aceste state, URSS stabilește relații diplomatice abia în 1934. În cazul României, față de care Uniunea Sovietică avea pretenții teritoriale serioase, cazul Basarabiei, relațiile diplomatice au fost stabilite datorită raporturilor personale pe care Comisarul Poporului pentru Afacerile Externe de la Moscova, M.M. Litvinov, le-a avut cu ministrul Afacerilor Străine de la București, N. Titulescu. În stabilirea relațiilor diplomatice cu Ungaria, URSS a luat în considerare faptul că între cele două state nu au existat litigii teritoriale. A prevalat însă sprijinul acordat de Rusia Sovietică Republicii Ungare a Sfaturilor din 1919, care a devenit primul ei aliat, precum și puternicul potențial revoluționar din Ungaria, considerat ca o bază a mobilității exportului de revoluție inițiat de Moscova la timpul respectiv în Austria, în Germania și alte spații occidentale. În același timp, s-a făcut abstracție de ostilitatea regimului horthyst față de bolșevism.
„Teroarea albă”
Dacă Bèla Kun și regimul comunist instaurat la Budapesta a introdus în Ungaria „teroarea roșie” și a practicat terorismul de stat, urmașul lui la conducerea Ungariei, Miklós Horthy a introdus „teroarea albă” îndreptată împotriva bolșevicilor și a evreilor și a practicat naționalismul de stat. Între guvernul comunist și regimul horthyst a existat însă o linie de acțiune comună – recuperarea teritoriilor ocupate de vecini, adoptată ca punct principal al programelor lor de guvernare. Din acest motiv, în Armata Roșie ungară s-a creat o situație unică, în care un corp de ofițeri conservatori din fosta armată austro-ungară a stabilit legături politice cu stânga radicală, în unele cazuri devenind ei înșiși comuniști, pentru a servi cauza iredentismului naționalist maghiar. Această coabitare este precedentul pentru viitoare colaborări alb-roșii în sprijinul revizionismului maghiar. Astfel, Miklós Horthy, care și-a propus ca obiectiv prioritar recuperarea teritoriilor „Sfintei Coroane”, în primul rând a Transilvaniei, cu sprijinul armatei, a apelat și el la Vilmos Böhm, fost ministru al Apărării sub regimul Mihály Károly, apoi Comisar al Poporului pentru Apărare în guvernul comunist și a încorporat în Armata Albă de sub comanda sa foști colaboratori ai acestuia din Armata Roșie.
Și Uniunea Sovietică a aplicat, în cazul Ungariei și a României, un dublu standard. Astfel, la începutul anului 1939, la numai 5 ani după stabilirea relațiilor diplomatice, Ungaria aderă în mod voluntar, fără nici o constrângere, la Pactul Anticomintern. Față de acest gest antisovietic, guvernul URSS anunță, la sfârșitul lunii ianuarie 1939, întreruperea relațiilor cu Ungaria. Moscova a făcut acest pas, dar fără a rupe definitiv relațiile. În declarația oficială, M.M. Litvinov a subliniat că Moscova se va baza „în definirea viitoarelor relații cu Ungaria, ca și cu un stat lipsit de independență”. Ultimele cuvinte au lezat pe regentul Miklós Horthy și aristocrația maghiară, dar a permis continuarea contactelor. Relevant, în acest sens, este anul 1940 pentru triunghiul geopolitic URSS – România – Ungaria, când s-a pus pe tapet veriga cea mai importantă de legătură – Transilvania. Convergența de interese ungaro-sovietice pe relația România, în care URSS viza Basarabia, iar Ungaria – Transilvania, a dus repede la reluarea relațiilor diplomatice între aceste două state. Un reprezentant diplomatic al Ungariei la Moscova, la timpul respectiv, Mihály Jungerth-Arnóthy, nota în jurnalul lui că până și cabinetul lui Hitler a motivat necesitatea recunoașterii de către Ungaria a URSS cu speranța susținerii sovietice în problema retrocedării Transilvaniei. Colaborarea Berlinului cu Moscova după încheierea Pactului Ribbentrop – Molotov, de la 23 august 1939, i-a servit Ungariei ca o mănușă în realizarea obiectivului ei prioritar – dacă URSS intră în Basarabia, ea va intra în Transilvania. După acest moment are loc o apropiere între Moscova și Budapesta și o înrăutățire progresivă a relațiilor lor cu București-ul. După ce Ungaria a ocupat regiunea locuită de ruteni, în ceea ce numim azi Ucraina Subcarpatică, iar URSS a intrat în Polonia de Est, cele două state au ajuns să aibă o frontieră comună. Într-un mod cât se poate de rapid, URSS s-a transformat din dușman în vecin prietenos. În vara anului 1940, diplomația budapestană exulta de bucurie – avea relații de prietenie cu Germania nazistă și relații cordiale cu Uniunea Sovietică comunistă. În viziunea Budapestei, singurul pericol pentru Ungaria îl reprezenta atunci România, față de care și Uniunea Sovietică manifesta o aversiune deschisă și o ostilitate declarată.
Nota ultimativă
După consultări cu partea germană, conform Pactului Ribbentrop-Molotov, URSS trece la realizarea prevederilor Protocolului adițional secret al acestuia pe relația România. Imediat după capitularea Franței, Moscova transmite reprezentantului României, la 26 iunie 1940, o notă ultimativă care conține cererea de restituire a Basarabiei și de predare către URSS a părții de nord a Bucovinei, conform unei hărți anexate. Se acordă un termen de 24 de ore pentru răspuns din partea României. La recomandarea Germaniei, preocupată să evite implicarea României într-un război cu URSS, dar și cu Ungaria și Bulgaria, care i-ar afecta aprovizionarea cu petrol și cereale, România cedează teritoriile vizate de Moscova, fără să tragă un foc de armă. Fără a mai acorda României răgazul necesar, Uniunea Sovietică ocupă rapid și în forță, Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Primul stat care felicită autoritățile de la Moscova pentru ocuparea teritoriilor românești este Ungaria, prin reprezentantul ei la Moscova, József Kristóffy, dar și la Budapesta, unde MAE ungar îi transmite ambasadorului sovietic că „ungurii sunt cei mai fericiți pentru aceasta decât oricare alt stat, deoarece pentru ei înseamnă lichidarea principiului integrității teritoriale a României și o posibilitate mai facilă de a continua ceea ce (sovieticii) au început”. Comisariatul Poporului pentru Afacerile Externe, prin șeful acestui minister, V.M. Molotov, a răspuns ambasadorului J. Kristóffy că URSS consideră „pretențiile Ungariei asupra României ca fiind bine fundamentate”, adăugând că „Budapesta poate conta pe sprijinul Moscovei la orice conferință internațională la care se va ridica problema pretențiilor Ungariei”.
Numai că, socoteala de la Budapesta și Moscova nu se mai potrivește cu cea de la București și Viena. Prin ultimatum-ul adresat României, în care s-a inclus și Bucovina, Germania a considerat că URSS a încălcat Pactul, deoarece în Protocolul adițional secret s-a menționat numai Basarabia. Pentru Adolf Hitler Bucovina era un fost teritoriu austriac, cu o populație germană consistentă, care urma să intre în sfera de influență germană. Supărarea lui Hitler l-a determinat pe Stalin să se limiteze numai la Bucovina de Nord. În baza Pactului germano-sovietic, părțile trebuiau să se consulte în problemele de interes. Reacția lui Hitler la ocuparea Bucovinei de Nord de către sovietici, s-a manifestat la arbitrajul de la Viena asupra litigiului româno-ungar privind Transilvania, din 30 august 1940. Aici URSS nu a fost invitată, deși Ungaria își dorea prezența delegaților sovietici și conta pe sprijinul acestora, pentru că ea voia să obțină toată Transilvania, așa cum Uniunii Sovietice i-a fost cedată toată Basarabia.
La Viena s-au luat unele măsuri care au afectat și au atins orgoliul URSS ca mare putere în Europa de Est și Balcani. După cedarea către Ungaria a Transilvaniei de Nord și semnarea unei declarații de cedare către Bulgaria a Dobrogei de Sud (Cadrilaterul), Germania și Italia acordă României garanții privind integritatea și inviolabilitatea teritoriului de stat, iar Guvernul României a acceptat aceste garanții. Garanțiile acordate României au deranjat Uniunea Sovietică deoarece i-au limitat drumul spre vest și sud la linia Prutului și a Dunării. Supărarea Moscovei a fost clar exprimată de V.M. Molotov la întâlnirea din 6 septembrie 1940 cu ambasadorul Reich-ului german în URSS, F.W. von der Schulenburg. În primul rând, demnitarul sovietic a acuzat partea germană de lipsă de loialitate față de angajamentul asumat prin Pactul din 1939, deoarece nu a fost nici consultată, nici invitată la Viena, unde s-au abordat raporturile cu două state vecine URSS – Ungaria și România. Molotov a menționat că garanțiile acordate României sunt în dezacord cu dorințele și interesele guvernului sovietic, care revendica Bucovina de Sud. Mai mult, Moscova se afla în contacte cu Sofia și încurajase Bulgaria să revendice toată Dobrogea, pentru a avea o graniță comună, prin care URSS ar fi avut cale deschisă spre Balcani și Strâmtorile Bosfor și Dardanele, blocată acum de linia Dunării. De asemenea, garanțiile acordate României au surprins și elitele politice și militare de la Budapesta, care își văd blocate planurile de a obține și Transilvania de Sud.
Propaganda sovieto-ungară privind „împărțirea României
Nemulțumirea Ungariei că nu a primit toată Transilvania și supărarea Moscovei că nu a fost inclusă în corpul arbitrilor de la Viena, a declanșat o întreagă propagandă sovieto-ungară privind „împărțirea României și încetarea existenței sale ca stat” prin transferarea „jumătății Moldovei și a unei părți a României Uniunii Sovietice, a celei de-a doua jumătăți a Moldovei – maghiarilor”. Declanșarea războiului sovieto-german, la 22 iunie 1941, a anulat toate speranțele Ungariei de a recupera Transilvania întreagă cu sprijinul URSS. A mai rămas să spere doar la ajutorul Germaniei. Într-adevăr, Germania, marele câștigător din arbitrajul vienez, a reușit performanța, la 22 iunie 1941, să aibă alături, ca aliați și combatanți, România și Ungaria. Imediat după declanșarea războiului, URSS, prin V.M. Molotov, a mai încercat să atragă Ungaria de partea sa, jucând cartea Transilvaniei. Acesta i-a reamintit lui József Kristóffy sprijinul Moscovei față de pretențiile Ungariei asupra României, că „nu a obiectat niciodată și nu va obiecta nici acum la pretențiile revizioniste ale Ungariei privitoare la Transilvania”. Demnitarul sovietic a mai subliniat încă o dată că „Ungaria va putea conta și în viitor pe sprijinul sovietic în privința Transilvaniei”, dacă nu va participa militar la campania împotriva URSS.
La Budapesta se lua în calcul că România, angajată deja în război alături de Germania, ar fi putut primi drept recompensă teritoriul transilvănean pierdut la 30 august 1940. Drept urmare, Ungaria rupe relațiile cu URSS și îi declară război la 27 iunie 1941. Gestul Ungariei va determina Moscova să preia problematica Transilvaniei pentru a lua sub control România și Ungaria, în încercarea de a le scoate din războiul împotriva sa. Pe de altă parte, Ungaria face eforturi pentru a păstra contactele cu Moscova, propunând Germaniei să mențină legația ei de la Moscova pe perioada războiului ca un canal de comunicare pentru eventuale negocieri de pace între Germania și URSS. Consecvent acestei colaborări sovieto-ungare împotriva României, chiar și I.V. Stalin a considerat că se cuvenea să acorde un alibi Ungariei, afirmând la sfârșitul războiului că „armata fascistă germană” a avut pe front „numai sprijinul direct al trupelor italiene, române și finlandeze”.
Coaliția „roșie-albă” din armata ungară
În aceste condiții, intră în acțiune coaliția „roșie-albă” din armata ungară, care încearcă să satisfacă solicitarea Moscovei de neimplicare militară, în schimbul Transilvaniei. În anii 1941-1942 nu s-a putut acționa pentru că armata ungară a fost sub comandă germană. Abia din primăvara anului1943, Miklós Horthy îl numește la comanda Forțelor de Ocupație din Ucraina pe generalul Geza Lakatos, un veteran al Armatei Roșii ungare, fost consilier al lui Vilmos Böhm și ministru în guvernul condus de Bèla Kun. G. Lakatos avea relațiile necesare pentru a negocia înțelegeri de neagresiune cu armata sovietică și cu grupurile de partizani. Tot el obține în ianuarie 1944 o directivă a Înaltului Comandament Sovietic adresată atât Armatei Roșii, cât și grupurilor de partizani, în care se menționa că „unitățile maghiare nu trebuie să fie atacate”. Chiar dacă ele deschideau focul, unitățile sovietice au primit ordinul „să le treacă cu vederea și să tragă numai dacă întâmpinau o rezistență puternică și deosebit de persistentă”. Imediat după numirea lui Geza Lakatos, M. Horthy a trimis la Moscova un emisar, în persoana baronului Ede Atzel, devenit comunist, care s-a întâlnit cu generalul Feodor F. Kuznețov, șeful spionajului militar sovietic, de la care a obținut asigurări că:
- Armatei române nu i se va permite să ocupe nordul Transilvaniei;
- Administrația maghiară, poliția și jandarmii nu vor fi înlocuiți de români;
- În Transilvania se va organiza un referendum;
- Înaltul Comandament Sovietic va trimite grupuri de partizani în Ungaria, pentru a-i ajuta pe maghiari la schimbarea de regim.
Comandanții militari sovietici au aprobat cu satisfacție acordul Kuznețov – Atzel, așa cum a fost prezentat în vara lui 1944. Ca urmare a acestui acord, oficialitățile maghiare care au intrat în Transilvania de Nord în septembrie 1940, odată cu trupele horthysto-fasciste, se transformă în „combatanți ilegaliști” care au luptat împotriva guvernului român burghezo-moșieresc și devin mari prieteni ai Uniunii Sovietice.
Asta explică întrucâtva regimul instaurat de Armata Sovietică în Nordul Transilvaniei, în noiembrie 1944. Scoțând Transilvania de Nord de sub administrația statului român, Moscova a stimulat competiția româno-maghiară, amăgindu-i pe maghiari și șantajându-i pe români. Prin acest joc politico-diplomatic, combinat cu ofensiva militară în Transilvania, I.V. Stalin obține instalarea unui guvern comunist la București, renunțarea României la teritoriile basarabene și bucovinene ocupate deja, dar și o atitudine supusă, lipsită de combativitate din partea Budapestei.
Actul de la 23 august 1944 a precedat cu aproape două luni o încercare similară din partea Budapestei, ceea ce a eliminat multe incertitudini care planau asupra destinului postbelic al Transilvaniei. Spre deosebire de România, Ungaria nu a reușit desprinderea de Germania în 1944. Regentul Miklós Horthy nu a putut acționa precum regele Mihai la București, deoarece Comandamentul Armatei Regale și foarte mulți ofițeri maghiari erau mult mai filogermani decât cei români. La 11 octombrie 1944, Horthy a stabilit contacte directe cu Moscova, unde a trimis o delegație condusă de general colonel Gabor Faraghó, vorbitor de limbă rusă, numit la începutul anului 1941 ca atașat militar în URSS, pentru negocierea unui armistițiu, care s-a și semnat. În calitatea lui de șef al statului, Miklós Horthy a ținut la 15 octombrie 1944 un discurs la radio prin care anunța capitularea Ungariei. A făcut acest pas fără nici o pregătire politică și militară corespunzătoare. Germanii, care controlau segmentul militar și au aflat de acest demers, i-au răpit fiul, Miklós Horthy junior, în ziua în care anunțase capitularea. Ca să obțină eliberarea fiului său, bătrânul amiral a trebuit să revoce proclamația capitulării și să legalizeze preluarea puterii de către Ferenc Szálasy, liderul Partidului Crucea cu Săgeți, de orientare fascistă, care s-a proclamat „conducătorul națiunii”. Acesta va duce Ungaria alături de Germania până la capăt, sens în care a transmis poporului maghiar un contra-manifest prin care a făcut cunoscut sprijinul german pentru Ungaria. Această situație va dura până în decembrie 1944, când trupele URSS și ale României intră pe teritoriul Ungariei și ocupă Budapesta.
Bătălia pentru Transilvania va continua în cadrul reuniunilor internaționale de pregătire a păcii de după război și se va derula sub patronajul Uniunii Sovietice, deoarece atât România, cât și Ungaria vor intra în sfera de influență a acesteia. Actul de la 23 august 1944 a determinat o schimbare radicală de atitudine a factorilor de decizie de la Moscova în ce privește apartenența Transilvaniei – evenimentele de la București și Budapesta au schimbat orientarea pro – maghiară a Uniunii Sovietice, în recunoașterea drepturilor României asupra întregii regiuni. În vara anului 1944, la Moscova are loc o întreagă dezbatere pe tematica Transilvaniei la nivelul factorilor responsabili de pregătirea păcii de după război. Astfel, Biroul Păcii din cadrul Comisariatului Poporului pentru Afacerile Externe, condus de M.M. Litvinov, adjunct al acestui comisariat – numit în istoriografie „Comisia Litvinov” – a fost însărcinat să elaboreze poziția URSS față de viitoarele tratate de pace și organizarea postbelică a lumii. În iunie 1944, „Comisia Litvinov” a trebuit să răspundă la întrebarea pusă de V. M. Molotov – ce este Transilvania și cui trebuie să aparțină ea ?
După mai multe dezbateri pe problematica Transilvaniei, „Comisia Litvinov” a supus analizei trei posibile soluții de rezolvare:
- Transilvania de Nord, răpită de la România prin cel de-al doilea arbitraj de la Viena din 30 august 1940, este restituită României;
- Transilvania de Nord rămâne în componența Ungariei;
- Transilvania devine stat independent, sub patronajul URSS.
De notat că analiza pe Transilvania are loc la Biroul Păcii de la Moscova în luna iunie 1944, după ce România și Ungaria au intrat în contacte cu aliații anglo-americani pentru ieșirea din război, la Cairo, Stockholm sau Ankara, dar ambele state au fost îndreptate spre Uniunea Sovietică. Pentru Moscova, atât România, cât și Ungaria, sunt state inamice care au luptat împotriva Uniunii Sovietice și vor fi tratate ca atare. În cazul României, această analiză are loc după ce Armata Roșie a URSS a ajuns pe linia Prutului, la frontiera sa din 1941 și cu două luni înainte de actul de la 23 august 1944. De aceea, la prima variantă – Transilvania de Nord este restituită României – apare plauzibilă în anumite condiții: „dacă se va ajunge la o înțelegere cu România, în schimbul refuzului ei absolut și definitiv de a mai cere Basarabia și Bucovina (de Nord) … cu condiția garanțiilor și a unui oarecare control al nostru asupra politicii ulterioare a României”. În luarea unei decizii pozitive pentru România, va conta mult supărarea Moscovei că nu a luat parte la al doilea arbitraj de la Viena soldat cu împărțirea Transilvaniei, care va fi declarat nul și neavenit. Experții sovietici au luat în calcul că pentru România, Transilvania „reprezintă mult mai multă atractivitate decât Basarabia”.
A doua variantă – Transilvania de Nord rămâne în componența Ungariei – a fost apreciată ca imposibilă deoarece ar însemna o confirmare a arbitrajului vienez, cu sublinierea că „pentru învingătorii fascismului le-ar fi penibil să-și pună semnăturile sub verdictul lui Hitler și Mussolini”. La aceasta, diplomații sovietici mai adaugă observația că Ungaria a pornit război împotriva URSS „fără cel mai mic pretext”.
Valter Roman s-a pronunțat pentru crearea statului idependent Transilvania
Varianta Transilvaniei independente a avut o bună susținere la Moscova. Printre cei care s-au pronunțat pentru crearea unui stat nou, al Transilvaniei, sub protecția Uniunii Sovietice, au fost istoricul E.V. Tarle, membru al Academiei de Științe a URSS și consilier guvernamental, I.M. Maiski, fost ambasador al URSS la Londra și colaborator al lui M.M. Litvinov în Biroul Păcii, S.A. Lozovski, Șeful Biroului Sovietic de Informații, D.Z. Manuilski, fost lider al Cominternului și Valter Roman, activist al Partidului Comunist Român (PCR), colaborator titular al Comitetului Executiv al Cominternului la Moscova, care era atunci Statul Major al mișcării comuniste internaționale, singurul originar din Transilvania. Academicianul E.V. Tarle a subliniat că Transilvania nu trebuie restituită nici Ungariei, nici României, pentru că „o Transilvanie independentă era în interesul geopolitic al URSS-ului, ca mare putere a lumii. Ceilalți susținători mergeau pe ideea că o Transilvanie independentă permitea Uniunii Sovietice să țină sub presiune atât România, cât și Ungaria.
În opinia istoricului rus, Tofik Muslimovici Islamov, specialist pe relația Rusiei cu Austria și Ungaria, care a cercetat documentele „Comisiei Litvinov”, cel mai elaborat răspuns la solicitarea lui M.M. Litvinov aparține comunistului român Valter Roman, în scrisoarea acestuia din 28 iunie 1944, cu următorul conținut: „Ținând cont de întreaga complexitate, varietate și particularitate a chestiunii transilvane, consider că rezolvarea cea mai potrivită și corespunzătoare etapei actuale este crearea unei Transilvanii independente (și față de România, și față de Ungaria), de la râul Tisa până la Carpați (a cărei graniță să fie garantată de Uniunea Sovietică, Anglia și America, pornind de la următoarele motive:
1. Cele două țări care emit pretenții asupra Transilvaniei au participat aproape în aceeași măsură la războiul tâlhăresc al lui Hitler. Atunci care să fie „recompensată” cu alipirea Transilvaniei? (tendința imperialismului englez este de a avea sub influența sa Ungaria, care să includă Transilvania, deoarece se înțelege că în viitor România nu va mai putea fi folosită de nimeni ca centru al intrigilor antisovietice și cap de pod împotriva URSS);
2. Structura etnografică. Între râul Tisa și Carpați locuiesc într-un conglomerat indestructibil români și unguri (locuiesc și sași și șvabi, a căror problemă amintește de cea a nemților de pe Volga, iar la nevoie poate fi rezolvată în același mod;
3. Independența economică. Transilvania (prin care astăzi înțelegem Transilvania propriu-zisă, Banatul, Crișana, Maramureșul), reprezintă un singur tot din punct de vedere economic. În perioada alipirii Transilvaniei la regatul român, industria ei era mai dezvoltată decât industria României (Reșița este cel mai mare centru metalurgic, IAR cel mai mare centru aviatic, ASTRA cel mai mare centru al construcțiilor de vagoane și DERMATA cea mai puternică fabrică de pielărie din Balcani). Transilvania dispune de numeroase resurse minerale – cărbune, minereu de fier, cupru, mangan, aur, argint, etc. Ea are, de asemenea, un potențial agrar ridicat. Divizarea efectuată de Hitler în august 1940, care nu avea nimic altceva în vedere decât interesele imperialismului german, contravine tuturor intereselor economice, istorice, naționale și etnografice, la fel cum este contraindicată separarea prin operație a unuia dintre gemenii siamezi care nu pot supraviețui unul fără altul;
4. Rădăcinile istorice. Transilvania a fost ani îndelungați și nu o singură dată țară independentă, cu principe propriu, iar în decursul secolelor XVI și XVII a jucat un rol important în problemele internaționale. Ideea independenței Transilvaniei își are tradițiile și rădăcinile sale atât pentru oamenii muncii români, cât și maghiari. Evenimentele istorice constituie dovada conviețuirii pașnice, de-a lungul secolelor, a ungurilor și românilor din Transilvania, a luptei lor comune împotriva acelorași asupritori;
5. Transilvania a fost partea cea mai progresistă a țării și atunci când aparținea Ungariei și atunci când aparținea României. Mișcarea revoluționară a ungurilor și românilor a izbucnit nu odată în Transilvania. Muncitorii din Transilvania erau mai organizați decât în alte părți ale Ungariei și României. Mișcarea muncitorească era mai puternică decât în Ungaria și România.
Pornind de la toate aceste circumstanțe, consider că renașterea Transilvaniei independente, atât ca soluție provizorie, cât și ca soluție de tranziție, constituie o rezolvare realistă și oportună care corespunde intereselor evoluției progresiste atât a României, cât și a Ungariei (rezolvarea definitivă mi-o pot imagina numai prin instaurarea orânduirii sovietice în Bazinul Dunării).
Cu stimă, (Valter Roman)”.
În viziunea „Comisiei Litvinov”, soluția unei Transilvanii independente era una temporară, până la lămurirea posibilităților de colaborare a URSS cu România sau Ungaria. Numai actul de la 23 august 1944, prin care România trece de partea Aliaților și va lupta împotriva Germaniei naziste și a Ungariei horthyste, îl face pe I.V. Stalin să ignore propunerile privind independența Transilvaniei și să decidă restituirea Transilvaniei de Nord la România. Astfel, în Tratatul de Pace cu România, semnat la Paris, la 10 februarie 1947, URSS și-a impus poziția care o avantaja, stabilind ca frontiera sovieto-română să fie cea existentă la 1 ianuarie 1941 (art. 1), după raptul Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța. În același tratat, la art. 2, frontiera româno-ungară este restabilită așa cum exista la 1 ianuarie 1938, anterioară hotărârilor de arbitraj luate la Viena în 30 august 1940, declarate nule și neavenite. Parafrazând pe istoricii ruși, T.M. Islamov și T.A. Pokivailova, se poate spune că, în ce privește Transilvania, România a pierdut războiul, dar a câștigat pacea. Aceștia uită să menționeze că, în ce privește Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, România a pierdut și războiul și pacea.
Bineînțeles că asemenea dezbateri privind viitorul Transilvaniei au avut loc și în Ungaria. Dacă împărțirea Transilvaniei prin arbitrajul de la Viena, din 30 august 1940, nu a fost privită ca o soluție definitivă, era considerată ca o decizie mai dreaptă pentru Ungaria decât cea rezultată prin Tratatul de Pace de la Trianon, din 4 iunie 1920. În atmosfera febrilă a pregătirilor pentru pacea de după al doilea război mondial, Ungaria a transmis Aliaților învingători propriile ei proiecte privind apartenența Transilvaniei. Relevante sunt trei memorandumuri transmise la Londra, Washington și Moscova, redactate de Károly Schrecker, economist, Aladár Szegedy-Maszák, diplomat și Endre Bajcsy-Zsilinszky, om de cultură, un exponent al naționalismului ungar.
Memorandum-ul lui Károly Schrecker, ajuns la Londra în primăvara anului 1943, pornește de la ideea unei Transilvanii autonome în cadrul Ungariei, iar o Transilvanie independentă apare ca soluție secundară.
Al doilea memorandum, elaborat în iunie – iulie 1944 de Aladár Szegedy-Maszák, director al Direcției politice din MAE ungar, se pronunță pentru respectarea unității Transilvaniei și revenirea acesteia la punctul de plecare din 1918, respectiv la uniunea formată cu Ungaria, dar în care românii și sașii urmau să beneficieze de „largi drepturi naționale”. Diplomatul ungar menționează și el, ca variantă secundară, o Transilvanie independentă, construită pe un sistem cantonal, în care cele trei „națiuni conlocuitoare” – maghiarii, sașii și românii, să beneficieze de drepturi egale. Endre Bajcsy-Zsilinszky, un reprezentant al ideilor național-radicale, redactează documentul la solicitarea MAE ungar din 1943. El susține că „Transilvania trebuie să rămână unitară în orice împrejurări și astfel să revină integral în cadrul Sfintei Coroane”. Din punct de vedere administrativ, el propune împărțirea teritoriului în „patru banate” – două românești, unul maghiar-secuiesc și unul săsesc”. Un singur om de cultură, István Bibó, personalitate marcantă a opoziției democratice, s-a pronunțat pentru împărțirea Transilvaniei. El a elaborat în anii 1942-43, o lucrare privind dezvoltarea statelor și națiunilor în Europa Centrală și de Est, rămasă în manuscris, în care analizează și chestiunea Transilvaniei. Pornind de la apartenența lingvistică și etnică, el optează pentru divizarea teritorială, combinată cu schimbul de populație, care ar permite un aranjament definitiv și reciproc acceptabil pentru România și Ungaria.
Troica Aliată – SUA, Marea Britanie și URSS, a abordat chestiunea Transilvaniei în trei întâlniri din februarie 1943, ale Comitetului pentru elaborarea păcii, organism înființat la Washington, la sfârșitul anului1941. În viziunea părții ungare, soluția optimă a comitetului a fost formulată la 2 martie 1943, care sintetiza convorbirile de până atunci. Aceasta prevedea alipirea Transilvaniei la România, cu acordarea unei largi autonomii Ținutului Secuiesc și cu ajustarea frontierei de vest în favoarea Ungariei, în conformitate cu situația etno-lingvistică. A doua opțiune era pentru crearea unui stat transilvănean autonom, ca membru al unei Confederații Dunărene sau est-europene, eventual realizarea unui condominium româno-ungar.
După realizarea la București a actului de la 23 august 1944 și trecerea activă a României alături de aliați, împotriva Germaniei, atât SUA, cât și Marea Britanie și-au limitat interesul față de Transilvania și au cedat URSS inițiativa în această chestiune. Drept urmare, Biroul Păcii de la Moscova va redacta Tratatele de Pace cu Bulgaria, Finlanda, România și Ungaria. Atât în cazul României, cât și al Ungariei, Tratatele de Pace s-au construit pe baza Convențiilor de armistițiu, încheiate la 12 septembrie 1944 și respectiv, la 20 ianuarie 1945, cu Budapesta. În ce privește Transilvania, textele armistițiilor lăsau o portiță de interpretare suficient de largă pentru ca interesele sovietice în zonă să fie mai ușor de gestionat: „Guvernele Aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă și neavenită și sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiția confirmării prin Tratatul de Pace …”. Această formulă a rămas validă până la sesiunea Consiliului Miniștrilor de Externe de la Londra (11 septembrie – 2 octombrie 1945), când problema Tratatului de Pace care urma să fie încheiat cu Ungaria și problema recunoașterii diplomatice a acesteia, au fost ridicate exclusiv în contextul dezbaterii proiectului Tratatului de Pace cu România. La Londra, delegația sovietică propune completarea art. 19 din Acordul de armistițiu cu privire la frontiera ungară și includerea în Tratatul de Pace a unui articol referitor la restituirea întregii Transilvanii României. În consecință, Ungaria a revenit la fostele frontiere din 31 decembrie 1937 – stabilite de Tratatul de la Trianon în 1920. În proiectul Tratatului de Pace, delegația URSS a motivat „restituirea întregii Transilvanii” României prin faptul că aceasta și-a oferit sprijinul cauzei aliate în războiul împotriva Germaniei”, ceea ce Ungaria nu a făcut. Această decizie a Moscovei de a „restitui întreaga Transilvanie” României, este consecința directă a Actului de la 23 august 1944, de la București. Motivația opțiunii URSS – că România a oferit sprijin cauzei aliate în războiul împotriva Germaniei, a fost însușită atât de SUA, cât și de Marea Britanie, care au semnat Tratatele de Pace cu România și Ungaria, în februarie 1947, la Paris.
Astfel, și în cazul Ungariei, după ce a fost obligată să își retragă trupele și administrația din Iugoslavia, Cehoslovacia și România, se poate spune că a pierdut și războiul și pacea, odată cu Transilvania.
dr. Alexandru Ghișa