Iluzii reconfortante

RADU VIDA

A mai trecut un an…
Oricît am fi dispuşi să luăm totul drept legendă, cei mai mici dintre noi au prins putere, au crescut şi, iată, sînt gata să intre în vîltoarea vieţii. Ne-am învîrtit odată şi cel tînăr a devenit, făr’ de veste, adult. Într-un mod cu totul firesc, cu viclenia caracteristică celui mai ciudat personaj din vieţuca noastră: Timpul a adus în prag de senectute un alt leat. Subminînd, aparent, chipul marelui… sătuc global. Dacă nu se întîmplă aşa, e pentru că Taina continuă. În ciuda celor care prevestesc, în fiece clipă, sfîrşitul. Chipul lumii prinde doar aparent riduri ireversibile. Din acest motiv ascuns, cred, ne bucurăm de venirea Anului Nou – ruina unora devine fund de copil neted pentru alţii.

De undeva, din adîncurile genei, răsare nevoia de bilanţ: Am făcut? Ce am putut? Ce n-am dres? Şi ce vom mai putea face? Iar perspectiva a fost întotdeauna inundată de speranţe…

Măreţia faptelor noastre posibile se măsoară în micimea gesturilor. Mărunţişul face ca rezerva de aur a sufletului să fie tot mai mare, chiar dacă pierderile contabilizează contrariul. Agonisim, fie şi experienţă, doar pentru a lăsa locul gol, spiralat, pentru alte şi alte experienţe…

Să vedem!
Ne-am bucurat pentru oricît de mică realizare înfăptuită de noi şi de ai noştri. Închise în capsula cifrelor, relativitatea lor încîntă pe unii şi-i înspăimîntă pe alţii. Adevărul sondajelor minte frumos despre încredere: semenii au văzut în pompieri, armată, DNA, SRI salvarea noastră. De la ce? Nu analizăm. Spunem doar că, sărmanele noastre priviri, nu văd copacul din cauza pădurii (ţîpuritură, ca rod al experienţei milenare). Ca o ciudată pasăre călătoare, timpul a şters din memoria colectivă acel unde-s doi puterea creşte. Aşa că a strecurat zîzanie în grupurile mici şi mari. Şi a îngroşat importanţa acţiunilor individuale. O fi bine? O fi rău? N-om afla, doar cînd ne va trece senzaţia de suspendare în timp a fiecăruia dintre noi. Atunci vom fi capabili să dăm mîna. Fiecare cu fiecare. Şi să reinventăm unitatea batjocorită: în cuget şi simţiri. Pentru că nu se poate să ne punem speranţele într-o singură entitate. Fie şi cel care, din rîndurile noastre, se întronizează peste tot şi toate. Şi-şi zice preşedinte. Asta în detrimentul altei entităţi, Parlamentul. Pînă la urmă, aici e vrerea noastră. Cadrul ce facilitează, prin legi şi gesturi, accesul la o lume a generozităţii, binelui şi îndestulării. Raportul trebuie răsturnat. Partidele şi Forul Legislativ trebuie să facă totul pentru ca încrederea să le fie recăpătată.

Atunci va fi bine!
În fine, după ce rezolvăm litigiile dintre noi, sau, mai bine, concomitent, trebuie să ne împăcăm şi cu vecinii. La început cu proximitatea. Şi, pe urmă, cu toată lumea. Dacă excludem sau sîntem excluşi de vreunul dintre neamuri, şansele de a merge înainte sînt periclitate. Soluţia e haina cea nouă. Altfel, cîrpim într-un loc şi se desfundă în altă parte; coasem aici şi se rupe colo…

Efort, nu glumă!
Cel mai reconfortant lucru, însă, de pe lumea asta, vreau să zic, e să ne simţim bine. Şi să-i lăsăm şi pe alţii. Greu, dar se poate. E drept, dacă şi cei din preajma noastră ar face la fel. Nu e de ajuns să spună că ne iau, ne fac, ne sprijină (cu vorba) şi să ne-o tragă cu ranga. Pe lumina zilei!

Dar cel mai bine e să ridicăm cîte un pahar de şampanie şi să declarăm suveranitatea totală a Speranţei. E cumpăna ce ţine în echilibru mica noastră lume mare. De cînd e ea lume!
La mulţi ani, buni şi frumoşi!