Îl va salva oare Congresul american pe Bashar al-Assad?

Nezavisimaia Gazeta

În conformitate cu textul Constituţiei SUA, preşedintele este comandantul suprem al ţării, însă dreptul de a declara război îi revine Congresului, chiar dacă ultima dată parlamentul american s-a folosit de el în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, la adresa Japoniei, Germaniei şi altor state ale Axei.

De altfel, Congresul american nu s-a considerat foarte nedreptăţit pînă în anii 1970, cînd în toiul războiului din Asia de Sud-Est şi creşterii adversităţii faţă de acesta pe plan intern, precum şi pe fondul scandalului Watergate, s-a aflat că preşedintele Richard Nixon a ordonat în secret declanşarea unor acţiuni militare pe teritoriul Cambodgiei. Însă “Rezoluţia Golfului Tonkin”, adoptată de Congres la 10 august 1964 şi care aproba utilizarea forţei armate împotriva Vietnamului de Nord, nu putea să fie interpretată într-un mod atît de permisiv.

Congresul a adoptat, la 7 noiembrie 1973, “Rezoluţia privind prerogativele militare”, care condiţiona pentru preşedintele ţării utilizarea de forţe armate prin declararea de război fie printr-o permisiune formulată sub formă de lege, fie printr-o “situaţie excepţională de importanţă naţională, cauzată de atacarea SUA, a teritoriului, a proprietăţilor sale sau a forţelor sale militare”.

Rezoluţia a devenit lege, însă oarecum contestată: congresmenii au fost nevoiţi să depăşească veto-ul lui Nixon, încercările de a o impune pe plan juridic nu s-au soldat cu succes, deoarece judecătorii nu doreau să se implice în acest conflict politic între ramurile puterii şi, nu în ultimul rînd, niciunul dintre cei şapte preşedinţi care au succedat după aceea nu a recunoscut constituţionalitatea ei.

De altfel, în cîteva cazuri preşedinţii s-au adresat totuşi Congresului pentru aprobarea de a utiliza forţele armate şi au respectat o serie de prevederi procedurale ale “Rezoluţiei privind prerogativele militare”, chiar dacă nu au invocat-o niciodată. La rîndul său, atunci cînd aproba o nouă acţiune militară în străinătate, Congresul sublinia inevitabil că face acest lucru tocmai în conformitate cu respectiva rezoluţie.

De altfel, Obama nu a cerut acordul congresmenilor pentru utilizarea forţei împotriva Libiei în 2011, după cum nu a făcut acest lucru nici Bill Clinton în 1999, înainte de atacul aerian împotriva Iugoslaviei. Firavul argument, conform căruia acestea erau operaţiuni desfăşurate de o coaliţie internaţională, inclusiv sub egida Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), nu va mai putea fi folosit acum de preşedintele SUA, mai ales după votul, lamentabil pentru premierul David Cameron, din parlamentul britanic.

Anunţul lui Obama privind intenţia de a-i cere aprobarea Congresului a schimbat în mod radical desfăşurarea politico-legislativă a evenimentelor, într-un moment cînd în SUA, în Siria şi în Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) se calculau deja zilele sau chiar orele pînă la lansarea de rachete asupra Siriei. Obama, ca şi Cameron, va trebui să aibă de-a face cu parlamentul, împărţit în funcţie de apartenenţa partinică şi de interese. Printre democraţi se vor găsi adversari ai atacului armat, iar printre republicani – adepţi: şi unii, şi alţii nu vor ezita să-şi exprime punctul de vedere, chiar dacă acesta nu va coincide cu linia partidului, iar unii în general vor cere mai mult decît cere preşedintele, astfel că în final nu este exclus ca noul act al Congresului să conţină astfel de amendamente pe care Obama nici nu le-a prevăzut.

Dacă Administraţia SUA nu va reuşi să adune o majoritate de voturi în Congres, în ce mod s-ar putea răsfrînge acest lucru asupra realizării planurilor militare? Dacă nu va fi adoptată o rezoluţie care să permită utilizarea forţei armate, se va decide oare preşedintele american să interpreteze acest lucru ca pe o lipsă a unei interdicţii ferme de a ordona începerea operaţiunii, creînd în final premise pentru o serioasă criză constituţională, cu urmări imprevizibile pentru preşedinţia sa, locul său în istorie, viitoarele relaţii dintre ramurile puterii?

În acelaşi timp, Obama a aruncat în mod tactic mingea în terenul Congresului, ca şi cum ar oferi posibilitatea realizării pretenţiilor actualilor parlamentari şi ale predecesorilor lor la un rol mai responsabil în domeniul politicii externe şi securităţii naţionale: “aţi cerut – primiţi; nu vă veţi descurca – nu e vina mea”.

De altfel, luînd cuvîntul la Chicago, în octombrie 2002, cu două săptămîni înainte ca membrii Congresului să adopte la acea dată o rezoluţie care să permită intervenţia în Irak, Barack Obama, pe atunci senator de Illinois, a declarat: “Sînt împotriva acestui război prostesc, în grabă. Un război pasional, nu raţional, nu în numele principiului, ci de dragul politicii… Nu-mi fac iluzii în legătură cu Saddam, care îşi persecută poporul pentru a se menţine la putere, însă pentru SUA el nu reprezintă un pericol iminent şi direct”.