Icoana Învierii de la Mănăstirea Sfînta Ecaterina, Sinai

 Printre cele mai frumoase icoane ale ortodoxiei se numără şi cea de la Mănăstirea Sfînta Ecaterina de pe Muntele Sinai, icoană cu două feţe; pe una dintre ele este redată Răstignirea, iar pe cealaltă Învierea Domnului, de tipul Coborîrea la iad. Ea datează din anul 1280, fiind pictată pe lemn, cu tempera şi foiţă de aur, cele cinci nimburi metalice au fost aplicate mai tîrziu. Acest tip compoziţonal a apărut în veacul al VI-lea, avînd ca izvor Evanghelia apocrifă a lui Nicodim1 .

Hristos domină prin poziţia Sa întreaga compoziţie, asemeni unui Împărat al Slavei. El este înconjurat de o mandorlă de lumină secondată de alte două succesive, descriind forme stelate. Ele se profilează pe fundalul icoanei cu cerul întunecat străjuit de stele şi cu munţii despărţiţi în două părţi simetrice. Munţii ne duc cu gîndul la spaţiul exterior al celor din apropierea Sinaiului. Mîntuitorul în veşmînt de culoarea ocru auriu poartă în mîna Sa stîngă o cruce monumentală, în timp ce cu dreapta, îl ridică pe Adam din mormînt. Crucea decorată cu pietre preţioase este simbol al Învierii. Iisus atinge cu picioarele Sale porţile deschise ale iadului, ce lasă să se întrevadă întunericul cel veşnic. Lacătele, cuiele, lanţurile ne amintesc de suferinţele şi durerile cutremurătoare ale Hadesului. În spatele protopărintelui nostru se reliefează fizionomia unei femei în vîrstă, uşor aplecată înainte şi purtînd mandilion, de culoarea roşu deschis, care este cu siguranţă Eva. Deasupra ei, se observă busturile a doi bărbaţi, unul cu toiag de păstor (cel din stînga) făcînd apel la tipologia lui Abel şi celălalt, cu sceptru înalt şi cu hlamidă verde închis, închipuindu-l pe Sfîntul Ioan Botezătorul. În partea opusă (stînga privind icoana), grupaţi pe două registre, se desluşesc cîteva figuri între care, cel de sus este Preotul Aaron, fratele lui Moise şi lîngă el, un cleric. Profetul Aaron este reprezentat cu mîna stîngă întinsă spre Hristos, în timp ce în cealaltă are un bucium, semn al profeţiei şi al preoţiei sale. Prezenţa sa în icoanele Învierii este rară, aici este explicată prin faptul că a fost prezent la minunea cu Rugul aprins, menţionată în cartea Ieşirii, 4, 14. El ne apare cu păr şi barbă lungă, aşa cum s-a păstrat şi în descrierea Erminiei de pictură bizantină a lui Dionisie. În partea de jos sînt redaţi regii David şi Solomon înveşmîntaţi în tunici lungi şi hitoane cu pietre scumpe, tot astfel cum sînt pictaţi împăraţii bizantini în majoritatea icoanelor. Ei au pe cap diademe strălucitoare. Din înaltul cerului porneşte spre interiorul lucrării un nimb semicircular şi cu colţuri, ce simbolizează gloria divină sau cerurile prea înalte, care sînt prezente la minunea Învierii Domnului2 . Gama cromatică accentuată de prezenţa, cu pregnanţă, a culorilor calde precum roşul nuanţat şi siena, în raport cu albastrul profund, cu valenţe de închis şi deschis, dau lucrării o notă de vioiciune şi optimism. Luminozitatea elementelor figurative contrastează cu fondul întunecat de sus şi de jos, conferind icoanei sentimentul transcendenţei. Taina pe care o trăim, an de an, în noaptea de Înviere, aşteptînd emoţionaţi să auzim glasul îngerului menţionat în Evanghelie, ce le vesteşte Mariilor că Hristos s-a sculat din morţi, este într-un fel aceeaşi pe care iconograful o transfigurează în icoana sa.

Lect. univ.dr. Marcel MUNTEAN

1 I. D. Ştefănescu, Iconografia artei bizantine şi a picturii feudale româneşti, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1973, p. 131, 134. Menţionăm că există cîteva icoane ale Învierii, precum cea a Mironosiţelor sau aceasta care se bazează pe viziunea lui Leucius şi Carinus, fiii lui Simion, cel ce l-a ţinut pe Hristos în braţe, în momentul Întîmpinării Sale.

2 Pilgrimage to Sinai, Ed. Benaki Museum, Athens, 2004, p. 136, 137, 138.