Hristos, Doctorul cel Mare

Și în această viață trecătoare Domnul Hristos ne mângâie în toate suferințele noastre. El este Doctorul cel Mare. Pe bună dreptate, Sfântul Chiril al Ierusalimului, meditând la numele Domnului, zice: „În limba ebraică Iisus înseamnă Mântuitor, iar în limba greacă, Cel care vindecă. Căci El este doctorul sufletelor și al trupurilor și tămăduitorul celor ținuți de duhuri rele. El vindecă și ochii orbilor, dar, în același timp, luminează și mințile. Este doctorul șchiopilor, dar îndreaptă și picioarele păcătoșilor spre pocăință. Spune paraliticului: să nu mai păcătuiești!; dar spune și: ia-ți patul tău și umblă! Pentru că trupul lui se paralizase din pricina păcatului sufletului, a vindecat mai întâi sufletul, ca să aducă prin aceasta vindecare și trupului”.

Cât a fost pe pământ a tămăduit pe cei bolnavi, i-a săturat pe cei flămânzi, i-a iertat pe păcătoși și S-a făcut tuturor toate. Ne spune Evanghelia că: „a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor” (Matei 4, 23).

Dacă, în primul moment, pe cei de atunci, ca și pe noi, interesul îi ducea la El, mai apoi constatau, de fapt, că au nevoie nu atât de darurile lui, cât de El Însuși: „Flămândul își închipuie că are nevoie de pâine, dar îi este foame de Tine; însetatul crede că vrea să bea apă, dar îi este sete de Tine; bolnavul crede că vrea sănătatea, dar boala lui nu-i decât lipsa Ta”.

Toate acestea le-a făcut și le face din marea Sa iubire față de noi, oamenii, păcătoși și suferinzi. Scriitorul Ion Agârbiceanu are o nuvelă intitulată „Săptămâna Patimilor”. Este vorba de un preot tânăr care a plecat în parohie cu cele mai sfinte idealuri și plin de râvnă. Dorea ca, din punct de vedere spiritual, să schimbe fața parohiei. Mare i-a fost dezamăgirea când a constatat că strădania lui nu dă rezultate. În al treilea an, în Săptămâna Patimilor, a fost cuprins de o dezamăgire totală. Începea să-i urască pe credincioșii lui care nu dădeau semne de progres duhovnicesc. Dar, la denia de joi seara, fiind într-o stare de descurajare totală, când citea Evanghelia de la Ioan, parcă un glas venit din altă lume îl întreba: „Tu ai suferit pentru păcatele oamenilor, ori Hristos?” Peste puțină vreme veni și o a doua întrebare: „Dacă Hristos îi iubește pe păcătoși, tu pentru ce-i urăști?” Și nu peste mult veni și o a treia întrebare: „A câtea oară a iertat Hristos pe păcătoși când a zis: Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac? Numai a treia oară?” Pentru că preotul își propusese ca în trei ani să-i facă buni pe oameni și de trei ori să-i ierte. Noaptea de joi spre vineri a fost un coșmar. N-a putut dormi. S-a analizat profund pe el însuși: „Dacă de doi ani îi ura pe păcătoșii satului, în noaptea asta se ura din tot sufletul pe el însuși. Și pe cât descoperea în el mai multe scăderi, pe atât ierta mai mult credincioșilor săi”. A ajuns la concluzia că „tot neamul omenesc nu-i decât un șir nesfârșit de bolnavi, și încă de aceia care niciodată nu se vindecă”. Pentru acești bolnavi a venit în lume Doctorul cel Mare și pentru ei a pătimit.

Proorocul Isaia, cu sute de ani înainte, prevăzuse acest lucru: „El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi ne-am vindecat” (Isaia 53, 4-5). A căutat și motivația pentru care Doctorul cel Mare S-a coborât la neamul omenesc cel bolnav: „Doctorul acela îl iubește pe bolnav… Toți suntem bolnavi de o boală ce nu se vindecă de tot niciodată; toți avem un doctor care ne cercetează fără nici o plată, căci cu ce-I plătim noi? Cu păcatele noastre. Ne cercetează și ne ajută, așa păcătoși cum suntem, pentru că ne iubește”.

Agârbiceanu nu-i singurul autor care îl prezintă pe Doctorul cel Mare identificându-se din iubire cu tot muritorul care suferă. Vasile Voiculescu, în nuvela „Ciorbă de bolovan” îl vede pe Mântuitorul sosit într-un sat sărac, identificându-se pe rând cu „Ion al Saftei”, cu „bărbatul Kirei”, cu „Păcală”, cu „feciorul boierului” și cu mulți alții. Doar Ilina, o femeie credincioasă, realiză că El este Cel din icoana împărătească a lui Hristos din biserica comunei. „Era El… îi surâdea blând din zugrăveala mohorâtă. O uimire fericită se vărsă deodată peste întreaga ființă a bietei păcătoase. Nu se înșelase: aidoma, același bărbat cu ochii mari căprui, plini de toată tristețea satului ei, același obraz firav, supt, împlinit de bărbuța castanie, aceeași frunte puternică, lată ca o temelie a capului împărătesc, împodobit de un frumos păr bogat, cu cărare la mijloc… În stânga pieptului se deschidea o cămară adâncă, aprinsă de-o lumină nemaivăzută și de o mireasmă nemaisimțită: inima Lui atotcuprinzătoare”.

În inima Lui atotcuprinzătoare ne cuprinde pe noi, toți oamenii, cu necazurile, cu suferințele și cu bolile noastre. Sfântul Ioan Teologul ne spune că „întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viață să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (I Ioan 4, 9-10).

El a iubit așa de mult lumea, încât pe singurul Său Fiu L-a dat ca toți cei ce cred în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. „Și această iubire, capabilă de jertfa vieții pentru cei păcătoși, îmbrățișează pe fiecare om, indiferent de rasă sau de națiune. Ea se apleacă, mai ales, asupra celor umili și împovărați, ale căror dureri le alină, ale căror dorinți le împlinește. Ei îi este milă de mulțimile ținute în benă și mizerie. Ea se apropie cu o înțelegere emoționantă de toți cei păcătoși ca să-i elibereze de robia păcatului. Căci zice Iisus: nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. El este păstorul cel bun, care aleargă și caută oaia cea pierdută și când o găsește Se bucură, o ridică pe umerii Săi și o aduce iarăși la staul”.

† Arhiepiscop și Mitropolit ANDREI