“Guvernul meu” – de la Băsescu la Iohannis

ILIE CĂLIAN

PSD, prin preşedintele său, Liviu Dragnea, a propus preşedintelui ţării un nou prim-ministru, într-un guvern de tehnocraţi: Liviu Voinea, fost ministru de Finanţe al PSD şi actualmente viceguvernator al BNR – soluţie care pare să fie agreată şi de Isărescu şi, presupun eu, de anumite cercuri din marea finanţă mondială. Am aflat, imediat, că geniala Alina Gorghiu, însoţită de “buldogul” Vasile Blaga , nu a avut o propunere: s-au opus lui Voinea, sperînd că Iohannis va propune pe unul “de-al lor”, ca să-şi facă “Guvernul său”, numele cel mai vehiculat la acea oră fiind Dacian Cioloş. În ce mă priveşte, sînt adeptul ideii lui Tăriceanu, că avem nevoie de un prim-ministru politic, susţinut în Parla-ment de o majoritate de partide. (Că “noii” PNL-işti n-au îndrăznit să-l propună pe prim-ministrul lor din umbră ne arată că sînt, în continuare, în incapacitate de guvernare. Toată gargara cu “Demisia!” al Alinei Gorghiu s-a dovedit fi un incalificabil exerciţiu de demagogie.)

De fapt, care este problema? Este chiar vinovat Guvernul Ponta pentru tragedia de la Clubul “Colectiv”? Evident, nu! Acolo este vorba despre responsabilităţi ale unor persoane cu nume şi prenume – nici măcar a primarului. În legătură cu asta, ar trebui făcute nişte modificări majore în legile administraţiei locale. De ce ar trebui ca primarul, în dimineaţa în care primeşte la semnat acte realizate în urma cîtorva mii de ore de muncă ale unor funcţionari, să poată face – el, personal, – toate verificările pentru actele respective?! Dar, atunci, la ce folosesc restul funcţionarilor?! Dacă primarul trebuie să verifice tot ce au lu-crat aceştia – ne lipsim de funcţionari! Cel puţin nu mai prăpădim banii cu salariile lor! Aici, ca şi în alte locuri – dar, din păcate, întreaga noastră legislaţie este buimacă – ar trebui să funcţioneze responsa-bilitatea personală pe scară ierarhică. Adică, funcţionarul care a greşit să poată fi dat afară din slujbă fără multe farafastîcuri. Or, aici ne lovim de Codul muncii şi de sindicate, ai căror lideri au nevoie de cît mai mulţi funcţionari, cît mai multe cotizaţii – ca să stea liniştiţi. Practic, la această oră, mai bine-ţi dai demisia decît să faci curăţenie în corpul funcţionarilor…

Şi, iată, apare “strada”! Am putea să ne întrebăm, ca în roma-nele poliţiste: cui i-a folosit? Abia aşa vom înţelege cine a amorsat “strada”. Numai că la această întrebare nu este uşor de răspuns: există multe forţe care doresc să destabilizeze ţara – de la buimacii din Opoziţie, care au fost surprinşi de demisia lui Ponta, pînă la forţe dinafa-ră. O să-mi spuneţi că sînt bolnav de “scenarită”. Îmi amintesc de o discuţie cu un foarte onorabil istoric, care-mi atrăgea atenţia că istoria se bazează pe date certe, nu pe “scenarii”. Aşa este istoria – adică ştiinţa aceea care inventariază fapte. Numai că factologia nu este suficientă. Nu învăţăm nimic din ce ne învaţă istoria dintr-un motiv simplu: nu din ce s-a întîmplat trebuie să învăţăm, ci din motivarea alegerii unui sau altui scenariu de către decidenţii politici. Pe scurt: veritabila istorie este aceea care ne arată cum şi de ce se face alegerea unuia dintre scenariile dezirabile. Dezirabile – în funcţie de interesele unor grupări sau, la limită, de nebunia unui autocrat (tolerat, totuşi, pînă în acel moment). În aceste contexte, “strada” nu este decît un pretext – cel mai adesea pus la ca-le de forţe interesate. Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar adevărul trebuie spus: aceşti naivi scoşi în stradă nu-şi dau seama pe cine slujesc – şi nici nu-şi vor primi “premînda” pentru fapta lor.

S-a crezut că, dacă soldatul fanfaron, deghizat în general cu patru stele, şi-ar fi dat demisia, n-ar mai fi existat “strada”. Fals! Toată lumea a înţeles că acesta nu este capabil să stea cu fundu-n do-uă luntri: să fie simultan fidel absolut primului ministru din alianţa din care el însuşi, Gabriel Oprea, făcea parte, dar şi preşedintelui Iohannis, care face parte dintr-o alianţă politică opusă. Dublă loialitate nu poate exista. Iar un partid care reprezintă “interesul naţional” este o aberaţie în conţinut: partidele sînt grupări de interese ideolo-gice, economice, sociale, iar interesul naţional este sinteza priorităţi-lor fundamentale nu ale unui partid, ci ale tuturor – şi, mai ales, ale celor care vor veni. Evident, nu Oprea era “subiectul”, nici Piedone, nici chiar Ponta. “Subiectul” era destabilizarea ţării, pentru foloasele obscure ale nu ştiu cui – una sau mai multe forţe.

Dar, pînă la urmă Majestatea Sa Imperială Klaus Iohannis a hotărît să se pronunţe, spre fericirea “străzii”, care vede că acţionează “cineva”, o mînă forte, aşa cum erau obişnuiţi iobagii. Cum era de aşteptat (a refuzat premierul interimar propus de Ponta, a refuzat primul ministru propus de PSD), Iohannis l-a desemnat ca premier pe Dacian Cioloş, nume “vehiculat” de mai multă vreme. Ba chiar, dacă bine mi-aduc aminte, chiar dinaintea izbucnirii crizei şi demisiei Guvernului Ponta. Ceea ce arată că Iohannis a făcut pe dracu-n patru ca să-şi instaleze “Guvernul său”, scenariul urmînd să aştepte momentul potrivit: n-a fost moartea poliţistului motociclist din coloana oficială a lui Oprea, dar a fost incendiul tragic de la Clubul “Colectiv”. Oricare dintre ele, sau orice altă “întîmplare” putînd fi “orchestrată” pentru a fi deturnată împotriva Coaliţiei PSD şi în favoarea lui Iohannis şi “noul” PNL. E o diferenţă faţă de felul în care a procedat Băsescu – dar esenţa este aceeaşi “Guvernul meu”.