Germanii constată că, deşi Europa “vorbeşte nemţeşte, acţionează franţuzeşte”

Financial Times
(Articol de Hans-Olaf Henkel, fostul şef al Federaţiei Industriilor Germane)

În convenirea salvării băncilor spaniole şi a intrării într-o uniune bancară virtuală, deşi cu strîngere de inimă, Angela Merkel a pierdut o bătălie importantă. Nu a fost pentru prima dată. În timp ce mass-media din Europa o numesc “Doamna Nu”, în realitate, Merkel este mai mult un Neville Chamberlain decît o Margaret Thatcher. De data aceasta, germanii sînt cei şantajaţi.
Totul a început în 2010, atunci cînd Merkel a sugerat ca Grecia să părăsească zona euro. După ce Nicolas Sarkozy a ameninţat-o cu sfîrşitul relaţiei speciale franco-germane, ea a cedat şi a ajutat la salvarea Greciei. Acest lucru s-a dovedit un plan de salvare a băncilor franceze. De atunci, de fiecare dată cînd a spus că ceva este inacceptabil, francezii au făcut-o să cedeze.
Cînd Merkel a cerut sancţiuni automate împotriva celor care încalcă ţintele financiare ale euro, Sarkozy a convins-o la Deauville. Timp de decenii, cancelarii germani au rezistat la ideea franceză a unei guvernanţe economice europene, pînă cînd Merkel a adoptat-o. Nu la mult timp după ce a proclamat că o taxă pe tranzacţiile financiare este “contraproductivă”, cancelarul german s-a alăturat francezilor în lupta lor pentru aceasta.
Franţa se poate aştepta la noi concesii din partea Germaniei. În timp ce “frîna datoriei” (concepută pentru a opri politicienii de la a aduna datorii) este acum parte din Constituţia germană, François Hollande refuză să o includă în cea a Franţei, deşi predecesorul său a promis acest lucru. O astfel de frînă a datoriei în a doua ţară ca mărime din zona euro ar fi fost de o importanţă fundamentală pentru Germania. Cu Hollande, riscul ca Franţa însăşi să devină un candidat la fondul de salvare este în creştere rapidă.
În timp ce Germania a extins vîrsta de pensionare la 67 de ani, Hollande a început să o reducă de la 62 la 60 de ani. Deşi rata şomajului în rîndul tinerilor din Franţa este de patru ori mai mare decît cea a Germaniei, Hollande a crescut salariul minim la un nivel record. Anul trecut, deficitul bugetar francez a fost de peste trei ori mai mare decît cel al Germaniei. Nu se pune problema unui program de austeritate în Franţa.
În timp ce d-na Thatcher şi-a dorit întotdeauna banii înapoi, d-na Merkel îşi cheltuieşte banii pentru a salva euro. Nu e de mirare că redactorul-şef al ziarului Le Figaro a declarat odată că euro este un nou Tratat de la Versailles, fără a merge la război.
Aceste fapte reci nu se potrivesc cu retorica fierbinte a lui Merkel. Peste tot în Europa ea le ţine altora lecţii privind ce să facă. Spaniolii ar trebui să-şi ia concedii mai scurte, grecii ar trebui să privatizeze rapid, Italia ar trebui să reducă sectorul public. Nu e de blamat pentru aceasta. Nu este oare datoria unui creditor să supravegheze comportamentul debitorilor săi? Deşi politicienii din sud notează politicos sfaturile ei şi merg mai departe oricum, ea reuşeşte să provoace ostilitatea cetăţenilor lor. Înainte de criză, germanii erau cei mai admiraţi europeni în Grecia, iar astăzi sînt cei mai urîţi. Este o situaţie paradoxală: Germania poartă povara fondurilor de salvare, dar Merkel este văzută ca un apărător nemilos al intereselor germane, iar în unele locuri, un simbol al aroganţei, corectitudinii şi neîndurării germane.
De ce procedează aşa? Atunci cînd Merkel dă lecţii Europei, de fapt se adresează celor de acasă. Cu cît văd germanii mai mult că ea este mai dură cu politicienii din sud, cu atît mai puţin îşi dau seama că ei sînt cei care trebuie să plătească pentru politicile sale “euromantice”. Înainte de aprobarea celui de-al doilea fond salvare pentru Grecia, şeful grupului partidului său în Bundestag a spus cu mîndrie: “Europa vorbeşte germana acum”.
Tot mai mulţi germani descoperă că poate că Europa vorbeşte nemţeşte, dar acţionează franţuzeşte. De la întoarcerea cu 180 de grade a lui Merkel în convenirea unui regim special de salvare pentru băncile spaniole, starea de spirit din Germania s-a schimbat. 200 de economişti au protestat într-o scrisoare deschisă adresată cetăţenilor germani. Chiar şi Curtea Constituţională germană consideră că este de ajuns. Într-un demers fără precedent, judecătorii au cerut public preşedintelui Germaniei să nu-şi pună semnătura sub ESM. În cazul în care instanţa decide că transferarea de mai multă putere către Bruxelles trebuie supusă unui referendum, sau în cazul în care Finlanda optează pentru părăsirea euro, Merkel s-ar putea confrunta de-a doua “Fukushima”.
După tsunami-ul care a lovit Japonia, Merkel a avut nevoie de numai cîteva zile pentru a anunţa renunţarea cu totul la energia nucleară. Cînd sondajele de opinie au arătat că sprijinul pentru energia nucleară a scăzut, Merkel a operat cea mai rapidă schimbare de politică din istoria germană recentă.
În pofida retoricii ei europene uzuale, Merkel nici măcar nu se consultă cu francezii, deşi aceştia au fost foarte afectaţi de acţiunea ei unilaterală. Dacă un referendum german privind Europa devine în schimb unul cu privire la euro, s-ar putea ca Merkel să se confrunte cu presiuni similare. Acest lucru ar putea duce la o altă întoarcere spectaculoasă cu 180 de grade, de data aceasta privind euro.