George Friedman: Căutarea unei apartenenţe şi apărarea antirachetă în România

Strafor

Statele Unite joacă un rol unic în cultura unor ţări ca România. Părinţii mei din Ungaria, ţară vecină cu România, ascultau Vocea Americii în 1944. Cînd au auzit că Aliaţii au debarcat în Normandia, au crezut că sînt salvaţi din faţa germanilor şi a sovieticilor. Nu erau (n.r. – salvaţi), dar în americani – nobili şi invincibili, în imaginaţia lor – părinţii mei şi-au pus speranţa.

Această regiune este probabil ultimul loc din lume unde Statele Unite sînt văzute în continuare ca nobile şi invincibile. În Europa Centrală, părerea iniţială despre Statele Unite, deşi cu siguranţă zdrenţuită şi oarecum uzată de complexităţile puterii reale, este în continuare o forţă motoare.

Percepţii diferite

Viziunea mea privind locul României în lume nu pare să fie pe placul secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, şi al preşedintelui român, Traian Băsescu.

În timpul vizitei mele în România, m-am întîlnit cu Băsescu, cu premierul Victor Ponta şi cu alte personalităţi. Am susţinut de asemenea un discurs la Banca Naţională a României. În timpul acestor întîlniri, am susţinut că lumea de după Războiul Rece s-a încheiat şi că România trebuie să-şi reducă puternic aşteptările asupra a ceea ce ar însemna apartenenţa la Uniunea Europeană. Le-am spus liderilor români că ar trebui să fie uşuraţi că România are propria sa monedă. Am susţinut de asemenea că NATO nu are nicio intenţie comună şi nici capacitatea militară de acţiona în colaborare, din moment ce majorităţii armatelor europene le lipseşte capacitatea de a desfăşura operaţiuni militare susţinute. NATO nu este o alianţă, ci doar un grup de ţări – o coaliţie a doritorilor care, în marea majoritate, aşa cum s-a văzut în Libia şi Mali, nu sînt foarte doritori.

Am susţinut de asemenea că ruşii nu-şi urmăresc interesele naţionale prin forţă armată. Moscova profită mai degrabă de slăbiciunea Uniunii Europene pentru a stimula o reţea de relaţii comerciale în ţările din vechea Europă de Est, creînd un “fapt împlinit” din punct de vedere economic. Rezultă că interesele naţionale de securitate ale României ar fi servite mai bine de investiţiile americane – în special în sectorul strategic al energiei şi minereurilor – decît de dependenţa de Uniunea Europeană şi NATO.

Românii înţeleg slăbiciunea acestor alianţe. Cu toate acestea, în ciuda dezordinii Europei, credinţa României în Europa este profundă. Credinţa într-un bloc economic european şi într-o Alianţă Nord-Atlantică ce include SUA este un principiu fundamental al culturii politice din România. Totuşi, probabil că cea mai mare îngrijorare a momentului pentru liderii români şi cea care a dominat multe dintre discuţii este dezvoltarea în Europa a unui sistem de apărare antirachetă.

Spectrul deplin al sprijinului militar

Statele Unite au permis ca programul de apărare antirachetă instalat în Europa să devină principalul simbol al angajamentului american în regiune. Est-europenii în special văd în acest sistem un semnal al angajamentului american, chiar dacă nu a fost creat în mod specific să apere ţara în care este amplasat. Teoria este că oriunde SUA desfăşoară o instalaţie, trupele americane vor fi acolo pentru a o apăra. Gîndirea Washingtonului privind scutul de apărare datează din timpul administraţiei Bush.

Evoluţia tehnologiei a deschis calea pentru instalaţii alternative, însă românii simt o altă cauză a schimbării: ruşii se opun puternic programului. Deşi rachetele lor ar putea copleşi cu uşurinţă sistemul, ruşii consideră, alături de est-europeni, că programul este pur şi simplu prima fază a desfăşurării americane de-a lungul frontierelor sferei ruse de influenţă. Americanii nu-şi doresc să-i înfrunte pe ruşi asupra a ceea ce pentru Washington este o chestiune marginală şi caută constant căi de dezangajare.

Acest lucru stîrneşte îngrijorare în regiune, în contextul în care Uniunea Europeană se dezintegrează. Am susţinut că scutul antirachetă nu ar trebui văzut ca singura măsură a angajamentului american. România şi alte ţări est-europene au nevoie cu siguranţă de sprijin şi asistenţă militară substanţială. Însă ceea ce au nevoie sînt sisteme antiaeriene şi antitanc, avioane militare şi logistică – şi au nevoie de destule din aceste lucruri pentru a se ocupa de ameninţările mai simple, dar imediate, la adresa securităţii naţionale. Sistemul de apărare antirachetă abordează o dimensiune a securităţii României, însă nu abordează în niciun fel alte dimensiuni, mai proeminente.

Am susţinut că atenţia strategică a României ar trebui să se centreze pe achiziţia de sisteme convenţionale practice, care s-ar putea ocupa de ameninţările în continuă evoluţie. SUA nu ar trebui prin urmare judecate prin angajamentele lor faţă de apărarea antirachetă, ci prin dorinţa lor săi de a contribui la întregul spectru al nevoilor de securitate ale României. De asemenea, NATO nu ar trebui judecată prin angajamentul său faţă de apărarea antirachetă, ci prin dorinţa statelor sale membre de a colabora şi prin abilitatea forţelor lor armate de a face acest lucru.

Ameninţări reale şi percepute

Rasmussen s-a întîlnit cu preşedintele român la cîteva zile după ce am fost eu acolo şi se pare că au apărut în discuţie viziunile mele. Într-o declaraţie publică, Rasmussen a susţinut că nu este de acord cu evaluarea mea. El a subliniat că România va fi protejată împotriva unei potenţiale ameninţări cu rachetă şi a spus că NATO a adoptat o abordare adaptivă în etape în ceea ce priveşte construirea sistemului de apărare antirachetă, scopul fiind de a acoperi toate populaţiile din Europa şi toate ţările membre ale NATO, inclusiv România. Anders Fogh Rasmussen a spus că se aşteaptă ca faza a treia şi ultima să fie finalizată pînă în 2018.

El presupune că România se confruntă cu o ameninţare cu rachetă, dar, dacă iau în considerare întreaga gamă de ameninţări cu care se confruntă România, atacurile cu rachetă nu se află printre primele pe listă. Rusia nu ar urma să le folosească, iar acest sistem nu le-ar putea bloca. Iranienii nu au încă un sistem de rachete balistice, iar o opţiune de ofensivă ar aborda mult mai eficient o ameninţare provenită din Iran. În mod esenţial, proiectele de apărare antirachetă implică sume mari de bani, fără a aborda interesele naţionale reale ale României. Acestea includ securitatea internă împotriva actorilor non-statali, securitatea frontierelor şi administrarea viitorului Republicii Moldova în cazul destabilizării ţării.

Ce mă interesează cel mai mult în legătură cu acest dialog este că, atunci cînd am fost întrebat despre apărarea antirachetă, nu am fost întrebat despre NATO, ci despre SUA. De asemenea, nu am fost întrebat nici despre un scut european antirachetă, ci despre amplasarea unor componente în România. Ceea ce au vrut românii a fost o facilitate militară americană în România şi au văzut în schimbarea planurilor de către SUA, care ar putea elimina o astfel de facilitate, drept renunţarea la angajamentul Statelor Unite faţă de România. Cu toate acestea, preşedintele român a susţinut poziţia lui Rasmussen şi a respins-o explicit pe a mea.

Rasmussen este şeful NATO, o organizaţie care are puţine proiecte semnificative în desfăşurare – iar acesta este unul mare. Faptul că există cineva care susţine că proiectul central al NATO ignoră cerinţele mai largi ale securităţii naţionale a României l-ar irita evident, în special din moment ce ştie că scutul de apărare antirachetă, în loc să fie parte din strategia NATO, este un substitut pentru o strategie NATO. Alianţa Nord-Atlantică nu are cu adevărat o strategie acum, deoarece nu există un acord politic în privinţa a ceea ce ar trebui să fie acea strategie.

Argumentul final pe care l-am spus românilor a fost că numai ei îşi pot garanta în fond securitatea naţională. Statele Unite pot fi determinate să participe în concordanţă cu interesele lor strategice şi economice, dar nu pot fi un substitut pentru forţele româneşti care protejează interesele naţionale ale României. Acesta a fost felul în care NATO a lucrat în timpul Războiului Rece şi acesta este felul în care trebuie să lucreze acum. Numai puterea României poate asigura dimensiunile dificile şi multiple ale securităţii naţionale a României. NATO şi SUA pot servi ca ultim recurs, dar nu pot fi prima opţiune. Prin urmare, România ar trebui să caute sprijin pentru a-şi întări cerinţele fundamentale şi nespectaculoase pentru o autoapărare adecvată şi a se ocupa de multe alte scenarii. Poate că Europa în ansamblu are nevoie de apărare antirachetă, dar România şi statele surori care au trecut prin ocupaţia sovietică au cu mult mai mult nevoie de alte lucruri.

Am discutat, de asemenea, despre interesul României în linie cu Polonia şi Turcia. Aceste trei ţări au o istorie comună în confruntarea cu puterea rusă. Toate trei au nevoie şi vor să construiască relaţii comerciale puternice cu Rusia, însă trebuie să se asigure că aceste interese comerciale nu reduc autonomia naţională şi nu subminează interesele naţionale. Am scris în trecut despre Intermarium – alianţa statelor de la Marea Baltică şi pînă la Marea Neagră -, iar pentru români, Polonia şi Turcia sînt parteneri potenţial importanţi.

Argumentul meu împotriva scutului de apărare antirachetă amplasat la sol nu este că ar fi o idee inerent rea sau că participarea la cele mai înalte nivele nu este în interesul României, ci că NATO este în prezent incapabilă să rezolve cerinţe de securitate mai presante în regiune, în special securitatea pentru linia care trece prin Polonia, Slovacia, România, Bulgaria şi Turcia. Această linie reprezintă astăzi frontiera estică a Peninsulei Europene şi, în timp ce fiecare ţară trebuie să aibă schimburi extinse cu Rusia, trebuie de asemenea să se poată proteja. Dolarii americani cheltuiţi pentru limitarea aşa-numitei “hard-power” ruseşti în regiune ar fi mai utili pentru a impulsiona interesele României decît ar face-o apărarea antirachetă, iar acest lucru s-ar alinia de asemenea mai bine cu interesele SUA. În această discuţie, NATO nu joacă, din nefericire, un rol semnificativ. Chiar dacă un angajament substanţial de a apăra România ar putea veni din partea SUA, în primul rînd este necesar un grup regional, indiferent dacă în interiorul sau în afara NATO, pentru a crea un cadru pentru o colaborare semnificativă.

Dezvoltarea unei relaţii cruciale

Provocarea cu care se confruntă România este adăugarea unei dimensiuni economice la relaţia sa politică şi militară cu Statele Unite. O relaţie multidimensională este inerent mai independentă decît o simplă relaţie politico-militară. Problema nu este lipsa de proiecte, care, potenţial, ar exista în număr mare. Problema este birocraţia românească, ce poate fi paralizantă. În relaţiile economice, predictibilitatea, transparenţa şi eficienţa sînt esenţiale. Niciuna din acestea nu există în România.  Reducerea birocraţiei şi sporirea vitezei şi predictibilităţii birocratice sînt chestiuni de securitate naţională. Statele Unite, la fel ca majoritatea ţărilor, consideră a fi mai uşor să sprijine ţări unde au un interes economic.

Dată fiind slăbiciunea Uniunii Europene şi confuzia din NATO, România are nevoie să-şi cultive relaţiile bilaterale cu Statele Unite, iar acest lucru presupune depăşirea relaţiilor sale de la Washington. Chestiunile militare sînt discutate la Washington; afacerile sînt făcute la Seattle, Houston şi Chicago. O călătorie geopolitică a SUA ar începe prin explicarea limitelor Washingtonului şi puterea prezentă în alte oraşe americane. Românii trebuie să înţeleagă Statele Unite aşa cum sînt şi să înţeleagă faptul că angajamentul Washingtonului într-o ţară creşte odată cu interesele sale de afaceri. Dacă România vrea legături militare mai strînse în SUA, raţionalizarea regulilor privind investiţiile este mult mai importantă decît apărarea antirachetă.

Nu este clar că Statele Unite înţeleg semnificaţia strategică a României sau a altor ţări est-europene. Nu este clar că România înţelege cum funcţionează Statele Unite sau cum să le atragă într-un angajament strategic. Discuţia trebuie să se îndepărteze de obsesia americană faţă de tehnologia complexă, de nevoia NATO de un proiect care pare semnificativ, fără a aborda riscurile serioase şi temerile României că va fi exclusă din Europa. Statele Unite şi România trebuie să se concentreze pe calcule reci privind interesul naţional, inclusiv chestiuni de bază, precum vînzarea de elicoptere de transport şi procesarea rapidă a proiectelor de către ministere. Dacă un sistem de apărare antirachetă este dezvoltat împreună cu aceste lucruri, nu am nicio obiecţie. Dacă este construit în locul acestor lucruri, atunci ar trebui să citim că toţii istoriile despre Linia Maginot.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.