Geografia Împărăţiei

De la drumul pe care îl face inima în rugăciune şi de la drumul în fiecare săptămână la biserica din cartier, la călătoria spre mănăstirile din jur sau de oriunde în ţară, pelerinajul trebuie să definească viaţa noastră creştină.

Într’o bună zi, doi călugări află dintr’o carte de existenţa unui loc unde cerul se întâlneşte cu pământul. Animaţi de dorinţa fierbinte de a ajunge acolo, cei doi se aştern la drum, hotărâţi să nu se întoarcă până ce nu vor fi găsit locul. Înfruntă greutăţi nenumărate, situaţii critice, umilinţe, batjocuri, sunt de mai multe ori la un pas să-şi piardă viaţa. În cele din urmă, obosiţi, cei doi pelerini ajung la locul râvnit, în pragul unei uşi simple. Copleşiţi de emoţie, o deschid şi se trezesc niciunde în altă parte decât în chilia de unde au început călătoria…

Tâlcul acestei pilde este simplu, poate prea simplu pentru unii, dar tocmai de aceea demn de a fi pus într’o lumină nouă. Drumul (hodos) este înrudit nu numai la nivel etimologic cu metoda (methodos) sau cu exodul (exhodos), ci el comunică într’adevăr cu ideea de a avea o metodă atunci când peregrinezi prin lume. Or, metoda este de cele mai multe ori aici chiar grija lui Dumnezeu ce ne deschide mereu noi drumuri, ne oferă noi şanse, ne îndeamnă la noi experienţe, pentru a ajunge într’un târziu la aceeaşi simplă şi mântuitoare filosofie la care vor fi ajuns cei doi călugări. Nu există nici o altă formulă de a sintetiza mai bine sensul vieţii şi pe cel al dialogului cu cerul decât imaginea drumului. De ea depinde definiţia comunitară a omului, sfârşitul lumii urmând să sfârşitul lumii urmând să vină, după o preaînţeleaptă vorbă din popor, când vor dispărea drumurile  dintre casele oamenilor. În  întâmpinarea aproapelui ieşim, mergem la biserică, mergem la câmp şi la târg, mergem pentru prima dată la şcoală sau însoţim la propriu pe copii în etapele formării lor – totul şi toate câte le facem pentru noi şi pentru cei din jur se adună în ghemul de felurite direcţii al drumului.

Mergând pe firul pildei de la început, vedem cum şi creşterea duhovnicească este la rându’i un drum. De la drumul poporului ales la scara lui Iacob şi de la ridicarea lui Ilie la cer la Înălţarea Domnului, drumul în sus, pe verticală, a fost pildă pentru drumul de aici, de pe orizontala istoriei personale şi colective. Fiul risipitor sau Pelerinul rus sunt personaje spirituale în care se concentrează imboldul de a nu avea stare până când, după ce vor fi fost trecute încercările şi rătăcirile, mântuirea nu devine o certitudine, până când omul nu ajunge, iarăşi precum cei doi călugări emblematici, să stea în faţa uşii în spatele căreia cerul se uneşte cu pământul. Iată de ce, nu este de mirare că uitarea sensului celor înalte întunecă sensul celor la îndemână, de pildă uitarea rostului călătoriei noastre ce trebuie să devină pelerinaj şi transformarea drumului în spaţiu prin excelenţă al lipsei de profunzime. Petre Ţuţea definea pe omul necredincios ca fiind acela care „vine de nicăieri şi se îndreaptă spre nicăieri”.

În lumea noastră a comunicării şi a globalizării informaţiei, uriaşe comunităţi sunt zilnic în mişcare, de acasă la locurile de muncă, în excursie sau bântuind prigonite în războaie civile sau în căutare de hrană. Tinerii de la noi pleacă în Canada, USA, Australia sau aiurea, mereu în speranţa găsirii unui loc mai bun, a unor şanse mai concrete decât cele de acasă. Dincolo de aceste forme fizice, practic întreaga lume călătoreşte zilnic, la buletinele de ştiri, de la o ţară la alta, de la un cutremur în Turcia la alunecările de teren în Islanda, de la scumpirea benzinei în România, la meciul de pe stadionul din Bruxelles. Fizic şi mental, flecare zi este o impresionantă deplasare, o mereu reînnoită mutare de centru, o tentativă reluată cu fiecare răsărit de soare de a găsi altceva altundeva. Ceea ce ne trezeşte îndoiala este calitatea ultimă a acestei evadări sistematice a unei societăţi moderne luată tot sistematic, mereu de la capăt, în prizonieratul propriilor iluzii.

Fascinaţia lumii creştine vechi, a acelui univers geografic cuprins în oikumene, provenea printre altele din naturaleţea şi sensul mişcării, văzută mereu ca având un ţel spiritual. O biografie de secol IV sau VI după Hristos putea începe într’un sat din Palestina, se continua la Ierusalim pentru a găsi urmarea la Alexandria, continua cu un sejur la Roma, o carieră politică sau bisericească la Constantinopol şi se încheia în aceeaşi Palestina, într’un orăşel sau într’o mănăstire. Origen, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Ieronim, femeile romane pelerine la Locurile Sfinte, Papa Grigore cel Mare, Sfântul Ioan Casian, călugării irlandezi, cărturarii bizantini – toţi aceştia se mişcau pe o scară geografică impresionantă prin varietate şi întindere, alta decât cea la care poate induce ideea de lume „veche”, încremenită pentru ochii noştri avizi să vadă orice dar nu esenţialul.

În fapt, întreaga istorie a Bisericii nu este altceva decât urmarea îndemnului „Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile (Matei 28,1). Figura de stil a Bisericii-corabie, dincolo de uzul omiletic inflaţionar, ascunde un sens profund. Este expresia rostului Bisericii, şi implicit al fiecărui creştin, de a fi, cum ne îndeamnă Pavel, în lume, fără a fi însi ai lumii. Este ambivalenţa vieţii înţeleasă ca drum, ca îndreptare spre un sfârşit (telos), altul decât cel pe care îl putem găsi la capătul unei calatorii cu trenul, maşina sau avionul. Un sfârşit deasupra pământului, dincolo de ape şi de cele mai înalte ceruri. Iată de ce, dacă ar fi să prindem în numai două cuvinte întreagă această complexitate, am putea spune că metafora geografiei Împărăţiei este cea mai în măsură să ne sugereze trecerea subtilă de la drum la călătorie şi pelerinaj, de la viaţa înţeleasă ca îndreptându-se spre nicăieri la viaţa pornind şi (ne)sfârşind în Dumnezeu.

Înaintarea minţii şi apoi a inimii către Dumnezeu este pelerinajul nostru interior. Fără vize şi fără cozi la consulat. Este un pelerinaj sufletesc ce ne deschide ochii să putem recunoaşte, deja aici şi acum, geografia Împărăţiei, faptul că fiecare biserică de cartier este un Ierusalim adus prin lucrarea lui Dumnezeu aproape de noi. Cine a făcut deja pelerinajul către Locurile Sfinte să îl continuie astfel în suflet, iar cel care nu l-a făcut pe cel exterior, să nu se îndoiască de folosul pelerinajului interior. De la drumul pe care îl face inima în rugăciune şi de la drumul în fiecare săptămână la biserica din cartier, la călătoria spre mănăstirile din jur sau de oriunde în ţară, pelerinajul trebuie să definească viaţa noastră creştină, să-i de un dinamism vrednic de rostul nostru de cuceritori în şi prin Hristos ai Împărăţiei. Asemeni călugărilor din pilda de la început, fiecare dintre noi, fără excepţie, este pe un drum către locul unde cerul se întâlneşte cu pământul. Rămâne numai să deschidem uşa…

Pr. Conf. Univ. De. Radu Preda