Gavril Pompei, Inorogul şi oglinda

Gavril Pompei (pe numele său adevărat Pompei Cocean) îşi face reintrarea în lumea poeziei cu un volum antologic impresionant, aglutinînd în sumarul său conţinutul celor nouă volume scoase pînă la această dată aniversară, de 65 de ani. Deopotrivă om al catedrei şi al poeziei, Gavril Pompei investighează latura fenomenologică a lucrurilor prin acest dublu demers: unul al observatorului lumii obiectuale şi altul al adîncirii în imaginarul simţualist al fanteziei lirice. Cele două domenii fuzionează şi se întrepătrund într-un admirabil discurs al stărilor plurivoce, creind un spaţiu sensibil de liberă exprimare creatoare, de veritabilă confesiune şi meditaţie asupra lumii prin care se potenţează şi se aureolează substanţa comunicării unui indicibil existenţialist: „Strig dinspre ascunsele arderi din creuzetul/sidefiu al speranţei…/despre balsamul miraculos înflorit/ pe malul imaculat al candorii”(Scrib). Asumîndu-şi calitatea de „scrib” (a debutat în 1973 în „Familia”), Gavril Pompei trăieşte de 45 de ani în interiorul unui univers liric pe care şi l-a construit cu migală şi înţelepciune, dînd seama de etapele unor deveniri interioare semnificative. De la Arcul voltaic (1986) pînă la Întoarcerea la Dante (2011) şi Noduri şi alegorii (2014), poezia sa mărturiseşte o nemaintîlnită dorinţă de armonie şi graţie interioară, o trăire aparte a miracolului existenţial de fiecare zi, reliefat în beatitudinea unor stări panice, agreste şi divinitorii, a transcrierii experienţei de a fi realizat „o introducere suavă în anatomia materiei”. Jocul cu umbra adînceşte viziunea sa asupra laturilor nevăzute ale realului, supuse unui permanent bombardament de prefacere şi depăşire a eului restrictiv: „Limpezeşte-ţi conştiinţa în lacrima/ ce precede cristalul”. Intelectualistă, cu aspecte de o limpiditate şi o cizelare stilistică frapantă, poezia sa urmăreşte „însingurate(le) piscuri priveghind/rotirea lumii între două ape”, piscul, piatra, strînca, muntele constituind acel versant dominat de contrarii sinucigaşe, cutreierat întotdeauna de „apele” reflecţiei şi ale investigaţiei sapienţiale: „O, Paracelsus, numai noi înţelegem/ascunsele căi ale jocului”(Autobiografie). În deplin acord cu rostogolirea telurică a materiei, cu mersul mereu capricios dar imprevizibil al naturii, la Gavril Pompei răbufneşte cu putere înafară latura unei căutări a unei interiorităţi mereu deschisă experienţelor fundamentale propuse de Demiurg: „acum culege despletirea mea/ în mii de fluvii care curg invers/ strîngîndu-şi afluenţii răsfiraţi/ într-un izvor al dorului submers”(Împletire). O poezie scrisă sub formă de piramidă se intitulează Pisc, o alta se intitulează Neodihna sau Schimbarea la faţă. În preajma lor se situează Tratatul despre monştri cu atenţionarea că adeseori „îmbracă straie de îngeri”. Refuzînd programatic starea ludică sau cea suprarealisto-onirică şi parabolică, poezia sa aspiră spre o formulă poetică plină de supleţe şi claritate semantică, abordînd un limbaj ceremonios, solemn, sculptural, pendulînd între un optimism contagios şi un pesimism visceral, plasîndu-se la egală distanţă dintre hiper-realismul configurativ şi vizualul picturalizat. Hrănindu-se în chip esenţial din izvorul tradiţionalist al lirismului interbelic, ea capătă conturul unui „neomodernism îmblînzit”(Petru Poantă) aşa cum încearcă singur s-o definească: „Poezia adevărată se scrie cu sîngele unor tălpi/ în care drumul/ s-a izbăvit de dorul ţintei/ cu ţipătul desfolierii hieroglifei/cu sabia ostaşului necunoscut/poezia adevărată se scrie cu rouă/cu uimire/cu lut/cu zăpezi înmiresmînd un veac fierbinte.// Poezia adevărată se scrie cu lacrima celui răstignit/la marginea propriilor sale/cuvinte”(Ars poetica). Uneori ea capătă înfăşişarea unui sens istorist foarte precis (Iancu, Horea, Mihai Viteazul, Meşterul Manole, Tribunii, Eminescu, Corvin, Francois Villon etc.), alteori frenezia panistă se împleteşte cu o frapantă cosmogonie şi căutare a unui sens metafizic: „Aud ecoul răzvrătit în vintre/frînturi de imn, de odă, de blestem/asemnei unui fur ce vrea să intre/în ieslea interzisă din Bethleem”(Antract). Plin de gingaşe şi capricioase suavităţi, îndestulat de o metaforistică densă şi sugestivă, cu împerecheri şi sonorităţi de cuvinte care întreţin haloul trăirilor tensionante („alveole cotidiene”, exodul silabelor”, „treptele clipei”, „revelaţia rodului”, „rădăcina cristalului” „zori minerale”, „megaliticul fir de iarbă”), poezia lui Gavril Pompei îndeamnă la cuprindere ideatică şi aspiraţia depăşirii condiţiei, înţelegînd că doar lupta cu urcuşul e singurul sens adevărat al menirii noastre: „Din preaînalt mă pierd, a cîta oară?/tribut plătind aripilor de ceară.//Cobor şi urc spre bolţi dezmărginite/cu ciuturile pline de ispite”(Elegie pentru cumpăna fîntînii).

Mircea POPA