Galele MEDICINĂ, ARTĂ, CULTURĂ – 179

Cea de a 179-a Gală „Medicină, Artă, Cultură”, moderată inspirat de Prof.dr. Nicolae Hâncu, a respirat parfum spaniol, cu atât mai mult cu cât ne aflăm în ANUL CERVANTES. De altfel, Cervantes s-a mai aflat în programul Galelor, în 2007, atunci subiectul fiind dezvoltat de Prof. dr. Mircea Muthu. De data aceasta, la microfon s-a aflat un fost student al profesorului Muthu, acum universitar, la rândul său, Prof.univ.dr.
Ştefan Borbely.

• Am spicuit din conferinţa sa fascinantă, intitulată Biblioteca lui Don Quijote, următoarele: „Din anul 1605, când a apărut primul volum, şi din 1615, când a apărut cel de-al doilea, s-au scris biblioteci întregi despre Don Quijote, ceea ce face să ne aflăm, din capul locului, în faţa unui text preluat din alte texte şi în faţa unuia risipit în semioze parazitare, succesive, unele dintre acestea fiind apocrife. Textele din care Don Quijote este preluat sunt romanele despre cavalerii rătăcitori, publicate puzderie în anii când Cervantes îşi pregătea manuscrisul. Poţi fi original într-un asemenea context? – se întreba, pe bună dreptate, autorul. Poate cartea ta să impună un nume inconfundabil, care să-ţi aducă, dacă nu bani – Cervantes a fost dintotdeauna strâmtorat –, măcar gloria şi recunoaşterea contemporanilor şi a posterităţii? În general, răspundem afirmativ la această întrebare, rolul criticului fiind, între altele, acela de a calcula scrupulos coeficientul de originalitate al unei opere literare, adică pe acela – cum se spune astăzi, după Derrida – de diferenţiere. În cazul de faţă, însă, acest lucru nu se poate face lesnicios, fiindcă Don Quijote – ne referim de data aceasta la personaj, la acela care exprimă vocea naratorului – este conştient de faptul că substanţa vieţii lui o reprezintă imitaţia livrescă. Răspunzând unei interpelări a lui Sancho („…ce vrei să faci măria-ta de fapt prin locurile astea, aşa de uitate de Dumnezeu”), Don Quijote răspunde prin logica unor imitaţii seriale: „Nu ţi-am spus (…) că vreau să-l imit pe Amadis (de Gaula – n.n.), făcând aici pe deznădăjduitul, pe ieşitul din minţi şi pe furiosul, ca să-l imit totodată şi pe viteazul Roldan…” (I/322)

Celor care cred că este o fatalitate cerebrală la mijloc, că Don Quijote nu e conştient de nebunia sa şi că faptele sale sunt inocente sau sublime – aşa cum au vrut să creadă numeroşi exegeţi, inclusiv marele Unamuno –, le putem răspunde că e departe de a fi aşa, personajul lui Cervantes fiind orchestratorul atent al nebuniilor sale, nutrind în consecinţă o mare grijă pentru efectele pe care le obţine. Pregătindu-se de terapia jelaniei şi a deznădejdii care-l stupefiază pe Sancho în pasajele de mai sus, Don Quijote îl asigură că o va face selectiv: „Şi pentru că eu nu am de gând să-l imit pe Roldan, Orlando sau Rotolando (…) punct cu punct, în toate nebuniile câte le-au făcut, zic şi socot cu cale să le schiţez, cât oi putea mai bine, pe cele care mi se vor părea mai potrivite.” (Ibid.)

Mai mult decât atât, Don Quijote nu se mulţumeşte să fie protagonistul unei cărţi epocale, ci se doreşte a fi, la un moment dat, chiar autor, dar nu al cărţii proprii, ci al uneia diferite. Magnetizat de romanul cavaleresc Belianis de Grecia, lăsat neterminat, la publicarea din 1547, de către autorul său, Jeronimo Toribio Fernandez, care se foloseşte de formula pierderii manuscrisului în cursul unei călătorii cu peripeţii, pentru a lăsa finalul deschis, lui Don Quijote îi vine „nu o dată cheful… să pună mâna pe pană şi să-i dea ei un sfârşit în lege, aşa cum făgăduise în carte autorul…” (I/74). Tot Don Quijote spune că motivaţia principală a primei sale plecări din satul natal pentru a deveni cavaler rătăcitor – fără Sancho, în această etapă inaugurală – o reprezintă speranţa de a-şi prelungi viaţa şi faptele în „lumina tiparului” , sub formă de carte. Adică, de a deveni nemuritor. Numeroasele nivele de redactare pe care le invocă romanul adaugă tuturor acestor detalii desluşiri suplimentare. Se cunoaşte bine faptul că Cervantes recurge, pentru a-şi prezenta romanul, la subterfugiul manuscrisului găsit, adevăratul său autor fiind , ne spune el, cronicarul arab Cide Hamete Benengeli, al cărui nume reproduce sintagma „fiului de cerb”, pe care o găsim şi în numele lui Cervantes. Acesta povesteşte, abia în capitolul al IX-lea al primului volum – deci după ce o bună parte a peripeţiilor lui Don Quijote se vor fi consumat, au fost scrise şi relatate – că, făcând stăruitoare cercetări privind întreaga poveste a cavalerului rătăcitor a cărui poveste el tocmai o scrie, a ajuns la concluzia că ele trebuie să fi figurat deja într-o cronică sau într-o carte, fiindcă este „cu neputinţă şi în afara oricărui obicei cuviincios ca unui cavaler atât de tare în virtute să-i fi lipsit vreun înţelept care să-şi ia sarcina depănării nemaivăzutelor sale isprăvi”, întrucât datina cerea ca fiecare cavaler rătăcitor să beneficieze de serviciile „câte unui cărturar sau doi” (I/139), care să „le zugrăvească chiar şi cele mai neînsemnate gânduri.”

Altfel spus – sugerează Cervantes –, cartea pe care el tocmai o scrie se află, deja, într-o altă carte sau în mai multe, confirmare care-i vine în momentul în care, aflându-se în piaţa principală din Toledo, vede că „se apropie un băiat, să vândă nişte caiete şi hârtii vechi unui ţesător de mătase”. „Cum mă dau eu în vânt după citit, chiar de n-ar fi să fie decât bucăţi de hârtie aruncate pe jos” (I/141), aşa cum se caracterizează, Cervantes cere un caiet şi găseşte în el numele Dulcineei del Toboso şi frânturi din povestea lui Don Quijote, tălmăcirea pe loc în castiliană a scrisului arab arătându-i că se află în faţa Istoriei lui Don Quijote de la Mancha, scrisă pesemne de către cronicarul arab Cide Hamete Benengeli.

De acum încolo, ori de câte ori va dori să se distanţeze de textul său sau să confirme că relatările sale sunt scrupuloase, Cervantes va pune detaliile în cârca lui Cide Hamete Benengeli, pe care-l consideră, totuşi, „mincinos”, distorsionat în privinţa adevărului, fiindcă „este în firea celor din stirpea sa (a arabilor – n.n.) să spună minciuni.” (I/143). Ceea ce urmează după miraculoasa întâlnire de la Toledo e „tălmăcirea” textului arab, care nu e singura inserţie livrescă din categoria celor spuse de Cervantes. Benengeli va fi rebotezat „Berengena” (= „îmbuibatul cu vinete”) de către Sancho Panza în volumul al doilea al romanului, însă înainte de neaşteptata „descoperire” de la Toledo, Cervantes menţionează că aventurile lui Don Quijote fuseseră deja povestite, oarecum contradictoriu, de către alţi autori, motiv pentru care el face o cercetare în „analele de la La Mancha” (I/82), cu scopul de a pune aventurile în ordinea lor reală, verificabilă.” (…)

• CONCERTUL DE MUZICĂ SPANIOLĂ, care a încununat seara, a fost susţinut de sopranele Arona Bogdan şi Alice Lopez, precum şi de surpriza serii – tenorul Hector Lopez, solist al Operei Naţionale Române Cluj-Napoca. Aşa cum a făcut-o de fiecare dată, experimentata soprană Arona Bogdan a impresionat prin interpretarea de înaltă clasă, prin tehnica şi dicţia desăvârşite, prin ştiinţa cu care s-a apropiat de spiritul pasional, încărcat de nuanţe şi fiorituri, al muzicii lui Gimenez („Cientos de Granada”, „La tarantula”); i s-au alăturat soprana Alice Lopez cu două piese, dintre care un superb cântec de leagăn, şi tenorul Hector Lopez, care a dat o interpretare admirabilă celebrei zarzuele „No puede ser” de Pablo Sarozabal sau la fel de cunoscutei „Granada” de Augustin Lara. Piese de Carlos Gustavino, Xavier Montsalvage, Augustin Lara, Geronimo Gimenez, Ruperto Chapi – un regal muzical, acompaniat la pian de Kopeczi Sandor-Attila.

Michaela BOCU

m.bocu@ziarulfaclia.ro

Foto: Ioan-Mircea Corpodean

***

După cum am mai anunţat, cea de a 180-a Gală „Medicină, Artă, Cultură” va avea loc miercuri, 21 decembrie 2016, începând cu ora 18, la Muzeul de Artă (Sala Tonitza). În programul Galei: conferinţa „Despre China, Beijing şi Marele Zid”, ce va fi prezentată de Conf. dr. Florin Moldovan • Va urma un microconcert de Crăciun susţinut de Patricia Nicula. Moderator: Prof.dr. Nicolae Hâncu.

Înaintea Galei, spectatorii vor putea vizita expoziţia „Parfum… de colecţie”, parte a proiectului „Camera Colecţionarului”, care oferă publicului ocazia de a admira, timp de trei luni, lucrări din fondul privat a doi colecţionari români. Este vorba despre lucrări de patrimoniu, semnate de nume mari ale plasticii româneşti precum Andreescu, Luchian, Petraşcu, Pallady, Tonitza, Ciucurencu, Baba ş.a.