Galele MEDICINĂ, ARTĂ, CULTURĂ – 176

Final de stagiune şi la Galele MEDICINĂ, ARTĂ, CULTURĂ, ediţia 2015-2016 aducând la microfonul Galelor pesonalităţi de primă mărime ale ştiinţei şi culturii clujene şi naţionale, ale căror realizări specifice domeniilor lor de activitate transcend frontierele, intră în tomuri şi bibliografii, în albume şi înregistrări memorabile, în amfiteatre, săli de spectacol sau galerii. Şi nu oricum, ci totul sub semnul excelenţei. Pusă la cale de amfitrionul Galelor, Prof. dr. Nicolae HÂNCU, încă din februarie 2016, intervenţia Prof.dr. Andrei MARGA pe tema VIITORULUI EUROPEI a venit ca o mănuşă, subiectul – actual şi amplu dezbătut pe plan internaţional – fiind detaliat din multiple perspective, cu trimiteri la autori care au prevăzut cu mult înainte desfăşurarea evenimentelor de acum. Un discurs de anvergură globalizatoare, în care reputatul profesor a abordat şi dezvoltat, rând pe rând, teme precum: Lumea după 2010. Europa în geopolitica globală; Ce înseamnă Brexitul?; Care este viitorul Europei?

Andrei MARGA.

De răspunsul la întrebarea privind direcţia istoriei actuale depinde adecvarea deciziilor din zilele noastre. Experţi americani atrag atenţia că se schimbă raporturile din lumea constituită în 1989. Zbigniew Brzezinski (Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, Basic Books, New York, 2012) vorbea de redistribuţia puterii dinspre Vest spre Est. Henry Kissinger (World Order, Penguin, New York, 2014) a propus regândirea opţiunilor strategice într-o lume ce a devenit mai complicată. Chiar şi conservatori militanţi (vezi Robert Kagan, The World America Made, Alfred A.Knopff, New York, 2012) iau act de schimbarea ce se petrece. Nu mai amintesc analize (vezi Helmut Schmidt, Die Mächte der Zukunft. Gewiner und Verlierer in der Welt von morgen, Goldmann, München, 2006; Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, Gallimard, Paris, 2013) ce au căutat să anticipeze ceea ce urmează.

Dacă vrem să discutăm despre zilele noastre, ne rămâne să lămurim în ce „lume” s-a intrat după 2010. Jürgen Habermas şi Joseph Ratzinger (Dialektik der Säkularisierung. Über Vernunft und Religion, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2005) au arătat convingător că s-a păşit în „societatea postseculară”. Un istoric pătrunzător, Nial Ferguson, a vorbit, pe documente (vezi Civilisation. The West and the Rest, Alan Lane, London, New York, 2011), nu numai de răspândirea creştinismului, ci şi de proiectul conducerii chineze de a sprijini instituţionalizarea creştinismului în China. Dată fiind ponderea – inclusiv demografică – a acestei ţări, faptul ar putea avea consecinţe vaste în orientările lumii.

Situaţia lumii din momentul de faţă se lasă altfel prinsă greu în formule simple, de felul clişeelor căutate de noii adepţi ai dogmelor. Câteva certitudini există, totuşi.

Prima este că dependenţa ţărilor de „societatea mondială (Weltgesellschaft)”, conceptualizată de Niklas Luhmann (Die Gesellschaft der Gesellschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998), s-a confirmat. Această dependenţă a fost mai perceptibilă, de pildă, atunci cînd s-au demantelat uniuni create după primul război mondial şi, cum s-a sesizat în ultimele luni, în trepidaţiile ce au urmat moderării de mult anunţate a ritmului de creştere în China, ca şi noii situaţii rezultate din comerţul cu petrol.

A doua este că dezvoltarea unei ţări nu se atinge doar prin intervenţie din exterior. Oricât de mulţi bani se pun la dispoziţie din exterior, dezvoltarea proprie vine din politici interne adecvate. Statul naţional şi-a reconfirmat, încă o dată, rolul crucial în orice dezvoltare. Democraţia, de pildă, are în cadrul naţional (vezi Pierre Mannent, La raison des nations. Reflexions sur la democratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006) una din condiţiile posibilităţii ei.

A treia este că se reordonează puterile în spaţiul global. După 2010 lumea este în schimbare (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013) şi prezintă o supraputere hegemonică, noi supraputeri economice, militare, politice şi culturale şi noi puteri emergente. Toate acestea participă, prin forţa lucrurilor, mai mult decât celelalte ţări, la ordinea lumii şi imprimă direcţia evenimentelor şi, pînă la urmă, sensul istoriei.

Sensul istoriei este o temă presantă. Scheme vechi – sensul istoriei imprimat de mari conducători, de curente vizionare, de clase sociale cu pondere, de naţiuni majore – s-au prăbuşit contrazise de evenimente. Subiecţi ai istoriei în format mic – indivizi excepţionali – sau în format mare – curente, clase sociale, naţiuni – nu se mai confirmă. Toţi subiecţii depind, la rîndul lor, de altceva – de conexiunile din sistemul respectiv. Interacţiunile sunt veritabilul teren pe care se constituie direcţia evenimentelor – interacţiuni economice, militare, instituţionale, culturale, ce pot fi abordate cu oarecare aproximare ca interacţiuni comunicaţionale.

Ce schimbă Brexitul? Situaţia de facto: este a doua părăsire – după Groenlanda – a Uniunii Europene. Este părăsire simultană cu retragerea cererii de aderare de către Elveţia. Este părăsire după împotmolirea în “criza Ucrainei”. Este părăsire după răspunsul incoerent al autorităţilor europene la “criza imigranţilor”. Este părăsire după ce în SUA se caută reaşezarea politicii externe. Este părăsire după reorganizarea lumii din 2010. Ce înseamnă Brexitul?

Este votul democratic, exercitat într-un referendum organizat după regulile democraţiei clasice, prin care Marea Britanie renunţă la calitatea de parte a Uniunii Europene în favoarea recuperării independenţei de decizie.

Marea Britanie nu era complet integrată niciodată – de pildă, ea nu contribuia la finanţarea unor activităţi (Schengen, moneda unică etc.).

Marea Britanie a pus recent o seamă de condiţii – păstrarea suveranităţii parlamentului naţional, pluralismul monedei, independenţa în formularea politicii sociale etc. – prin care direcţia de evoluţie a Uniunii Europene, stabilită de Tratatul de la Roma (1957) şi Tratatul de la Maastricht (1993), era corectată. Statutul european al Marii Britanii a rămas rezervat. Aspiraţiile ţării sînt, de fapt, globale. Marea Britanie dispune de relaţii în Commonwealth, care îi sînt aproape suficiente economic. SUA sînt partenerul înainte de orice. Prin poziţie geografică, Marea Britanie a putut privi uneori de la distanţă dispute politice europene. Integrarea mai departe în Uniunea Europeană ar fi putut să slăbească legătura cu fostele colonii. O conducere de la Bruxelles a socotit-o a fi ceva contra naturii, chiar dacă aducea avantaje sectoriale (piaţă, investiţii etc.). Revenirea Germaniei şi năzuinţele reafirmate ale Rusiei pe continent au făcut ca Marea Britanie să-şi regândească situaţia, pentru un rol sporit.

Care sînt însă consecinţele Brexitului?

Pe scurt, ele sînt pe multiple planuri şi de naturi diferite: politice, economice, administrative, culturale, geopolitice.

Care este viitorul

Europei? Oswald Spengler (Der Untergang des Abendlandes, 1923): dacă determinăm destinul culturii europene atunci, cu metoda analogiei istorice, se poate spune că acesta este declinul ineluctabil. „Este timpul lui Sancho Panza, nu al lui Don Quijote“, “spiritul propune, iar banii dispun“, “morala plebee înlocuieşte morala eroică”.

Andrei Marga (The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012): declinul nu este predeterminat, ca un destin, dar vine dacă nu se îmbrăţişează alternative precum: reconstrucţia statului social; recuperarea politicii ca dezbatere; revenirea la valorile democraţiei deliberative în politică; naturalizarea economiei; lărgirea înţelegerii raţiunii.

Acum putem elucida viitorul Europei privind lucrurile din perspectiva – vrând-nevrând prioritară – a statelor reunite în Uniunea Europeană. În fapt, trebuie conciliate trei imperative: asigurarea creşterii economice într-o lume a competiţiei globalizate; legitimarea deciziilor în tradiţia culturală din care Europa se revendică; accesul la pieţe lărgite dincolo de piaţa naţională. Situaţia Europei, acum şi în viitor, este rezultanta întâlnirii dintre disciplinare în vederea creşterii economice şi democratizare şi a întâlnirii dintre proiecte naţionale şi cadrul unional, ca şi a interferenţei acestora.

O seamă de teoreme sunt confirmate empiric. a) nu este posibilă creşterea fără economie de piaţă funcţională; b) ne aflăm în situaţia în care, prin neoliberalism, s-a trecut la postdemocraţie – acea democraţie golită de conţinut în care se invocă principii, dar deciziile sunt feudalizate – şi crizele se ţin lanţ; c) o democratizare care nu ia în seamă concentrările de putere economică, politică, mediatică este nerealistă, nu are şanse şi duce, la rândul ei, la crize; d) democraţia este deocamdată numai în cadrul naţional, dar fără democraţie s-au prăbuşit uniuni de state; e) s-a intrat în “societatea globală”; f) numai naţiuni democratice fac faţă presiunilor mediului internaţional; g) orice ţară are nevoie de pieţe dincolo de piaţa naţională şi le va căuta; h) piaţa lărgită condiţionează organizările interne şi democratizarea.

Peste toate, viitorul Europei se joacă! El nu este implacabil, aidoma unui destin. Dar se joacă în organizări anacronice şi cu decidenţi care nu mai fac faţă. Iar de aici nu pot ieşi lucruri bune. Europa are nevoie de schimbarea organizărilor şi de selecţia meritocratică a decidenţilor pentru dorita relansare. Altfel crizele ei se vor prelungi, într-un context al unei lumi, cea de după 2010, când Uniunea Europeană nu mai este prima vioară, dar nici măcar a doua sau a treia.

***

Partea muzicală a evenimentului a fost susţinută în ritmuri şi sonorităţi antrenante de artiştii lirici Daniel Olaru, Cristian Bogdan şi Ion Stancu care, acompaniaţi la pian de Renata Burcă, au încântat cu arii din opere şi canzonete pasionale, amintind de parfumul romantic al spaţiului italian.

Michaela BOCU

m.bocu@ziarulfaclia.ro

Foto: Ioan Mircea Corpodean