Galele MEDICINĂ, ARTĂ, CULTURĂ – 158

«Fraţi oameni, care după noi trăiţi

Nu nu ne priviţi cu inima-mpietrită

Căci mila voastră de ne-o dăruiţi

Iertarea Domnului vi-e hărăzită»

Galele: un mereu reînnoit şi insolit dar făcut vieţii culturale clujene. Ediţia cu numărul 158 a celebrat apariţia celor trei volume din opera integrală a lui Francois Villon în traducerea epocală a lui Romulus Vulpescu. Despre Balada domnilor de altădată. Francois Villon sub pana lui Romulus Vulpescu au vorbit, amplu şi documentat, scriitorii Horia Bădescu şi Irina Petraş, cei doi inspiraţi oameni de condei evocînd crîmpeie din existenţa marelui poet al Franţei medievale, din opera sa monumentală şi raportînd-o la traducerea lui Vulpescu, care îmbogăţeşte, prin valoare şi consistenţă, literatura lumii. Redăm fragmente din aceste evocări, superbe eseuri despre poezia care străbate cu fruntea sus veacurile omenirii.

• Horia Bădescu. „De mai bine de o jumătate de mileniu acest strigăt dureros (ce răzbate din versurile aşezate ca moto la aceste consemnări – n.n.), această chemare înlăcrimată la solidaritate omenească străbate veacurile. De mai bine de o jumătate de mileniu această profundă expresie a precarităţii condiţiei umane vine spre noi de pe tărîmurile Franţei. A unei Franţe bîntuită de războaie interminabile, de molime, de foamete, de nesiguranţă, în istoria căreia anul 1431 rămîne marcat de două evenimente cu totul străine unul de altul, dar nu mai puţin importante în destinul ei. În acel an, în Rouen se sfîrşea pe rug, trădată de un rege bicisnic pe care-l aşezase pe tron oprind destrămarea regatului, Jeanne d’Arc. Şi tot în anul acela, într-una dintre căsuţele mizere ale mahalalei pariziene, se năştea Francois de Montcorbier des Loges, zis şi sau mai ales zis şi François Villon, cum l-a înregistrat în actele sale nemurirea, cel care primul avea să aducă omagiul poeziei fecioarei din Orleans.

Ceea ce ştim cu certitudine despre viaţa sa, altminteri atît de aventuroasă şi, deopotrivă, atît de învăluită în mister şi legendă, ar încăpea pe o jumătate de pagină, cum spune un exeget al lui. Şcoler şi apoi studinte la Sorbona, sub oblăduirea unui unchi mai ajuns, căruia pentru a-şi arăta recunoştinţa îi va purta numele, făcîndu-l celebru. Unul dintre cei treizeci de mii cîţi număra în vremea aceea universitatea pariziană. Nici mai strălucit în dovedirea bucoavnelor, nici mai puţin pus pe şotii şi coţcării decît oricare dintre alumnii lui tovarăşi. Ba dimpotrivă. Magistru cu patalama la mînă dar mai îndrăgostit de vinuri şi de muieri nurlii, de tovărăşii dosnice şi uliţarnice decît de slujba ce i s-ar fi cuvenit şi pe care, de altminteri, n-a împlinit-o niciodată. Trubadur, oblăduit la curtea ducelui poet Charles d’Orleans, scoicar şi vagabond mai mult de spaima poliţiei decît dintr-o pornire de peregrin autentic, trăpaş de temniţă şi candidat la spînzurătoare. O viaţă trăită cu foame, cu frenezie, cu disperare.

Dar, mai cu seamă poet. Poet pînă în măduva oaselor. Autor al unei opere cu adevărat unice. De o rară vigoare, suculentă şi truculentă, plină de sevă plebee şi de rafinament, puternică în simţire, profundă în cugetare, asumîndu-şi, deopotrivă, o sănătoasă relativitate a destrămării şi o tragică memorie a nefiinţei, poezia aceasta ca o reverenţă făcută vieţii şi ca un pîrţ la poarta iadului, străbate cu nonşalaţă şi nobilă demnitate veacurile, fără să piardă nimic din robusteţea ei cuceritoare.

Căci François Villon nu poate fi altcineva decît cel pe care ni-l restituie acest curriculum vitae poetic. Ar trebui chiar să ne îndoim că acela care la 8 ianuarie 1463 părăsea, izgonit, Parisul, oraşul pe care-l iubise atît, pentru a se pierde, pentru totdeauna, la numai trezeci şi doi de ani, în necunoscut, va fi fost adevăratul François Villon. Într-un necunoscut în care, de altminteri, minunatele <jonglerii> dramatice ce-i sînt atribuite îi luminează existenţa pînă către 1485)90.

Tocmai de aceea, eu cred că Villon cel adevărat e şi acum pe undeva, într-un tractir din Cartierul Latin, trecîndu-şi zilele în tovărăşia straşnicei Margot şi-a unui pocal de vin bun, aşternînd cu iscusita-i pană preaminunate stihuri, făcîndu-ne amuzat cu ochiul şi întrebîndu-se, cu nostalgică mîhnire, cum se face de trec atît de repede veacurile, anii, zăpezile. Şi poate cum de stihurile sale sună atît de bine în <limba> acestei întruchipări ale sale dunăreane, numită Romulus Vulpescu.

Bărbat dăruit, degustător de chiznovate şi apelpisite picanterii şi de umbrite cîntece de pahar, acest bastard răsăriten al «derbedeului» François Villon era, în fond, un senior al spiritului, un rafinat, pentru care existenţa nu avea preţ decît sub zodia esteticului. Poet mai profund decît au vrut s-o recunoască cei pentru care cultura a devenit un obstacol în calea gîngăvelii şi improvizaţiei, refuzat de cotidiene şi interesate ierarhii şi clasamente, şlefuia, în aurării secrete, giuvaericale după care jinduiau ochii multora. Căci numele lui pe pagina de gardă a unui op vestea totdeauna o sărbătoare a spiritului şi un petronian festin al privirii.

Zadarnic i-aş mai căuta pe străzile întomnate ale Bucureştilor silueta inconfundabilă, acestui frate al meu de seri ce nu se mai întorc niciodată, zadarnic a mai încerca gustul amar al zaţului unei după-amieze triste într-o cafenea tîrgmureşană, zadarnic mi se va mai tulbura privirea de trupuri alintate şi ochi tirani. El nu va fi acolo, să ne umplem sufletul de duhul sfînt al vinului şi să ne spălăm cugetul cu villonescă aghiasmă.

Iată, e o seară luminată de octombrie, în care îl evoc şi-n care invoc o altă toamnă topită în nostalgia luminii, cu decenii în urmă, să-i spun din nou ceea ce ştiam dintotdeauna şi el şi eu:

Va să ne-nghită toamna, Romulus,/conclavul norilor ne-atestă calea/dar dacă tot e să ne ducă valea/bibamus hic, in nihil nihilus!/Abraşi hirsuţi, cu greabănul adus,/de mult ne-om lepăda de alte alea;/cum însă pildă îl avem pe Pralea/bibamus hic, in nihil nihilus!/De năvîrlii libovnice sedus,/dat în scrînciob de Carmen Meretricis,/pînă atunci sus cupele ce-aici-is:/Bibamus hic, in nihil nihilus!/Căci cine ştie ce mai e pe sus./Va să ne-nghită toamna, Romulus.

Şi-l aud răspunzîndu-mi din pridvorul cerului în duet cu Laurenţiu Ulici: Sînt bătrîn, bătrîne, timpul îmi împarte/Anii pe din două, leneş alternînd:/Mai ratînd o fată, mai iubind o carte…/Pînă unde, totuşi, pînă unde? Cînd?

Acest „cînd” venit prea devreme, mai înainte ca magnifica sa traducere a integralei operei lui Francois Villon, operă unică, fără egal nici măcar în Franţa, vastă panoramă a unei opere magnifice dar şi a unui timp şi unei lumi revolute, un veac şi jumătate de istorie europeană (1400-1450), zugrăvită enciclopedic de la ţărmurile Atlanticului pînă în Ţările Române, să vadă lumina tiparului. E un dar pe care cei doi domni de altădată ni-l fac, spre aducere aminte, nouă, celor „ce după ei trăim”.

• Irina Petraş. „Cu gîndul la impresionata ediţie François Villon, Opera omnia, ediţie realizată de Romulus Vulpescu şi încheiată de Ileana Vulpescu pentru Editura Semne (2013), mi-a venit în minte sintagma <privire integrală> (preluată din comentariile la poezia lui Aurel Pantea). Mi-am amintit totodată de dorinţa din copilărie (care nu m-a părăsit cu totul nici azi) de a mă întoarce în timp pentru a vedea <la faţa locului>, fără să-mi pun în primejdie prezentul, ce se întîmplă în epoci despre care tocmai citisem. Cum arăta <pe viu> vremea lui Shakespeare, dar a lui Eminescu? Dacă microscoapele de tot felul mă ajutau să-mi apropii feţe ascunse ale lumii din jur, să anulez distanţele şi să cuprind cu ochii detalii invizibile în condiţiile normale ale vieţii de om cu simţuri limitate, anularea timpului trecut era o imposibilitate. Vîrstele mele succesive le puteam recupera cu ajutorul amintirilor, dar vîrstele omenirii? Ei bine, cele trei impecabile volume ale ediţiei Villon mi-au dat senzaţia că se împlineşte, prin arta şi migala împătimită a unui om îndrăgostit de cărţi, visul meu dintotdeauna. <Privirea> cărţilor villoneşti dăruite nouă de Romulus Vulpescu e atît de cuprinzătoare, de amănunţită, de pedant-desfăşurată, de <integrală>, încît cititorul e transportat în evul de mijloc şi <vede> pe îndelete şi din unghiuri pînă acum neştiute viaţa unui poet de excepţie în forfota lumii sale pestriţe. Romulus Vulpescu şi-a început truda în urmă cu peste o jumătate de veac – în 1958, la Editura Tineretului, apărea volumul Opurile magistrului, adică Diata Mare şi Lăsata, Adaosul, Gergul şi Baladele. Primele sale traduceri urmăreau să prindă în fluentă limbă românească <povestea>, tema, mesajul. Nu încerca să respecte întocmai dezlănţuita rostire villonescă şi toate giumbuşlucurile ei prozodice şi lexicale. În timp, însă, a revenit asupra lor şi a făcut proba cea mare a mlădierii limbii române pe cele mai subtile forme ale originalului. Deja în 1970 îşi propunea <dobîndirea unei fidelităţi autentice, exhaustive, pe toate planurile discursului poetic>. A respectat, aşadar, rime, ritmuri, jocuri de sunet şi de cuvînt, acrostihuri şi alambicări scripturale, criptograme de tot soiul, expresii argotice. Pariul a fost cîştigat, traducerile sale fiind nu doar o recuperare exemplară a integralei villoneşti, ci şi un elogiu adus, indirect, splendorilor expresive ale limbii române, capacităţii sale uimitoare de a răspunde firesc provocărilor oricărei limbi. Textelor de toată lumea cunoscute ca fiind ale lui Villon, Romulus Vulpescu le-a adăugat şi pe cele presupuse a fi ale lui, atribuite lui prin cercetări nu o dată controversate. Toată cartea, cu cele trei volume ale ei (într-o ţinută grafică de zile mari), e împănată cu reproduceri de gravuri de epocă, aşa încît senzaţia că urmăreşti un extraordinar spectacol e şi mai puternică. Ileana Vulpescu a lucrat notele de subsol, un aparat ştiinţific impresionant, care luminează nume, întîmplări, relaţii la care face aluzie textul lui Villon. Unică în lume, ediţia este «prima versiune românească integrală a scrierilor ilustrului autor medieval francez», ne avertizează Romulus Vulpescu în cuvîntul însoţitor. Motiv în plus pentru a ne apleca asupra ei”.

• Au urmat poeme de Francois Villon recitate de DOREL VIŞAN: „Balada adevărurilor”, „Balada ziselor mărunte” – splendidă pledoarie pentru cunoaşterea de sine – şi „Balada prea frumoasei armuriere”, pe marginea cărora se poate „melancoliza” şi observa cum Villon este extraordinar de contemporan. Cum seara nu se putea încheia fără „Balada doamnelor din vremea de odinioară”, poetul Horia Bădescu a citit-o spre delectarea publicului.

• Au dat contur sonor profundei POEZII A MUZICII tinerii interpreţi Daniel Demian – violoncel şi Ioana Crişu – pian, de la Academia de Muzică „Gh. Dima”, care au prezentat selecţiuni pentru violoncel solo din suitele de Bach, respectiv Sonata nr. 3 în La pentru pian şi violoncel de L. van Beethoven.

A fost seara poeziei şi a muzicii, seara dedicată unei cărţi formidabile şi unui traducător din categoria celor care se nasc doar o dată la un secol sau, poate, nici atunci…

Michaela BOCU

m.bocu@ziarulfaclia.ro

Foto: Ioan-Mircea Corpodean