Florea Marin: CREAŢIONISMUL CREŞTIN ŞI EVOLUŢIONISMUL DARWINIST

Dr. Florea Marin este cunoscut pînă acum prin cărţile sale privitoare la istoria medicinei clujene şi a Şcolii Medicale, Paramedicale şi a spitalelor clujene. De această dată apare sub o altă faţetă relativ la o temă delicată a creaţionismului şi evoluţionismului darwinist, urmărind complementaritatea dintre acestea, dacă fiecare sînt respectate şi nu se cer dovezi ştiinţifice la actualii credincioşi ai Bibliei. Creştin convins, autorul începe prin a prezenta Geneza lumii, a omului şi a pămîntului, precum apariţia vieţii pe pămînt, la început vegetală şi apoi animală, aşa cum a confirmat şi ştiinţa, evoluînd de la simplu la complex, de la unicelular la policelular, din specie în specie. Pentru o mai bună edificare, autorul recurge la citarea versetelor din Cap. I al Facerii din Biblie, cu insistenţă asupra celor ce interesează tema enunţată: geneza pămîntului, a vieţii vegetale şi animale, iar în final a omului, care prin primirea sufletului de la Dumnezeu a devenit asemănător lui Dumnezeu, cum a poruncit El. Amintim doar cîteva dintre versetele ce răspund subiectului anunţat de autor: la început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul; a zis să fie lumină şi a fost lumină; a zis ca pămîntul să odrăslească iarbă purtătoare de sămînţă după felul şi asemănarea ei şi pomi roditori cu sămînţă şi a fost aşa; a zis să puiască apele fiinţe vii şi păsări să zboare în largul cerului şi peste pămînt şi a fost aşa; a făcut Dumnezeu pe scoarţa pămîntului toate dobitoacele după felul lor; şi a văzut că este bine, a zis apoi să facă şi omul, bărbat şi femeie, după chipul şi asemănarea sa, ca să stăpînească peste tot pămîntul şi i-a binecuvîntat zicînd: creşteţi şi înmulţiţi-vă peste tot pămîntul; iată vă dau vouă toate cele dătătoare de sămînţă roditoare (intuind sau creînd astfel noţiunea de ereditate, după cum spune autorul) de pe suprafaţa pămîntului, spre a vă fi vouă spre hrană şi viaţă.

La cele enumerate, apare întrebarea firească: ce este viaţa? Şi care sînt începuturile, calităţile şi însuşirile ei, care i-au permis evoluţia către fiinţa umană apărută după chipul Creatorului? Răspunsul autorului este o încercare de îmbinare între creaţionism şi evoluţionismul lui Darwin, întrucît, urmărind evoluţia ştiinţei pămîntene, se vede o mare asemănare între ce a poruncit Dumnezeu şi evoluţia explicit-ştiinţifică a vieţii pe pămînt pînă la om.

Se consideră viaţă tot ceea ce se naşte, creşte, se reproduce sau se înmulţeşte, îmbătrîneşte şi moare. Ceea ce s-a născut trebuie să şi moară, fiindcă materia vie a apărut din materia anorganică şi se pare că a păstrat nostalgia întoarcerii la aceasta prin moarte, păstrîndu-se un anumit echilibru între tendinţa de continuitate prin sexualitate şi ereditate, spunîndu-se că moartea face loc vieţii.

Cu ocazia citării de mai multe ori a versetelor, autorul face şi o descoperire foarte importantă, „ereditatea”, ce este dată viului încă de la Facere, împreună cu intuiţia şi sensibilitatea, de care se miră că n-au fost observate de ştiinţa laică şi nici de cea creştină. Dumnezeu a dat viaţă organizată încă de la geneză prin porunca de a se naşte ereditatea şi unele instincte, primul fiind cel sexual, ce asigură speciile, şi cel alimentar, ce asigură viaţa individuală, precum şi sensibilitatea, şi numai apoi a fost S.N.C. (sistemul nervos central). Apariţia S.N.C. Este mult mai tîrzie şi se corelează cu apariţia animalelor, ultimele fiind humanoizii şi apoi oamenii (adică sufletul), apariţie care a făcut ca omul să se asemene spiritual cu Dumnezeu, cum a poruncit El. Toate aceste procese ale evoluţiei perfectibile s-au petrecut deosebit de lent în mii de ani sau milioane, după cum se spune că şi Dumnezeu a făcut lumea în 7 zile, cînd ziua primordială putea, probabil, să fie de ordinul miliardelor de ani (adică epoci).

În ceea ce priveşte Evoluţionismul darwinist, acesta apare ca lucrare de sinteză ştiinţifică sub denumirea: „Originea Speciilor” pe la 1856, relevînd pe pămînt găsirea celor trei humanoizi, din care au apărut oamenii actuali: 1. Homo Africanus Adamic; 2. Homo de Jawa; 3. Homo de Neanderthal (Europa, Germania). Pentru înţelegerea legilor pămînteşti ale evoluţiei apare necesitatea de a cunoaşte deopotrivă relaţia „morfo-funcţională” şi pe cea „organism-mediu”. Structura organismelor superioare este reprezentată de la macro spre micro de: sisteme, aparate, organe, ţesuturi şi celule, care sînt constituite din: membrană, citoplasmă şi nucleu, sediul bazei ereditare a cromozomilor şi a genelor formate din acizii nucleici A.D.N. Şi A.R.N., cu rol determinant în ereditate. Prin aceasta poate fi înţeleasă mai convingător complexitatea embriogenezei exprimată şi prin „Ontogeneza repetă Filogeneza”, reflectată, prin urmare, şi în originea speciilor.

Din interrelaţia structură-funcţie se desprind în principal trei mari funcţii: de nutriţie, care asigură creşterea şi dezvoltarea corpului; de reproducţie, care asigură perpetuarea speciei; de relaţie, care asigură unitatea „organism-mediu” adaptativă prin receptorii nervoşi senzitivi, căi de conducere centripete, analizori centrali sub-corticali şi căi aferente motorii, structuri la care se adaugă în evoluţie neocortexul, sediul funcţional al conştiinţei de sine, „sufletul”, respectiv ultimul dar al divinităţii sau cea mai recentă achiziţie morfo-funcţională a evoluţiei ştiinţifice darwiniste.

Apariţia sufletului reprezintă o formă a vieţii psihice proprie omului, ce constă din cultivarea perfecţionării şi întreţinerii spiritualităţii morale prin promovarea afectivităţii raţionale, a conştiinţei de etică, de utilitate a binelui şi a adevărului,de admiraţie a frumosului armonios etc. Toate aceste calităţi de ordin superlativ, evocate de autor, le regăsim în lucrarea sa, prin care încearcă şi, în bună parte şi izbuteşte, să releve aspecte de îmbinare între creaţionism şi evoluţionism sau evoluţii paralele ale acestora, precum şi aspecte opuse, acceptate ca stimuli competitivi, comparabili cu dorinţa de a se realiza „unitatea în diversitate”.

Prof. univ.dr. Teodor Buhăţel