Flavius Lucăcel sau despre singurătate ca stare de spirit

Anul acesta, juriul de la Premiile UNITER a nominalizat piesa dramaturgului clujean Flavius Lucăcel „Singurătatea pietrelor“, înscrisă în competiţie alături de multe alte piese. Acum cîteva zile, piesa a fost publicată de Editura Limes şi s-a îndreptat spre cititori. Sigur, acest eveniment ne produce bucurie şi mulţi vor spune „E clujean de-al nostru!” şi cu asta l-au şi uitat. Doar că Flavius Lucăcel este un prezent continuu şi uitarea în cazul lui nu-şi are locul.

Flavius Lucăcel este un artist complex, neaşteptat, care se „desfăşoară” pe mai multe planuri. Asta în situaţia în care nu prea se mai citeşte teatru, adică nu prea se mai citeşte. „Artisticul” din el se infiltrează mai peste tot: în cuvintele sale, în privire, în înfăşişare, în felul în care atacă viaţa, în intensitatea la care o trăieşte, dar şi în felul cum o abordează în piesele sale. Subliniez acest aspect deoarece Flavius este mai înainte de toate pietrar sau un pietrar–artist, un pietrar – dramaturg. Faptul că este pietrar nu face decît să întărească subtil latura sa artistică, căci arta şi natura (în cazul nostru pietrele – şi în realitate şi în piesă) au fost întotdeauna complementare şi au format o unitate. Acest lucru se ştia încă din antichitate. Noi preferăm să-l uităm. Abordarea vieţii, în piesele sale, este dură ca piatra, dar şi poetico-sentimentală, plină de compasiune pentru oameni, pentru personajele sale. Combinaţia celor două aspecte este atît de personală încît te lasă, de multe ori, fără cuvinte. Ca să nu mai întind discuţia, eu cred că Flavius ARE TALENT. El s-a născut să scrie piese de teatru. Indiferent ce altceva mai face.

Piesele sale atacă o lume abstractă şi foarte concretă în acelaşi timp. Totuşi, dintre toate piesele, „Singurătatea pietrelor” este diferită şi, ca atare, ocupă un loc aparte. În ea nu este doar compasiune, ci este iubire. Iubire pentru viaţă, pentru părinţi, pentru copii (are şi el trei copii şi îi iubeşte nespus), pentru copiii bolnavi şi, nu în cele din urmă, pentru prietenul său, copilul autist. Cei care şi-au luat răgazul să trăiască lîngă un copil autist ştiu că el este o sursă miraculoasă de iubire şi căldură. Un paradox!? Iubirea este cu atît mai reală şi mai puternică cu cît ea este amestecată cu durerea incapacităţii de a ajuta.

Piesa este povestea schiţată a unui copil autist care, cu micile sale puteri „încearcă” să-şi ţină părinţii împreună şi lîngă el. Cîţi părinţi realizează drama prin care trece orice copil în clipa în care părinţii hotărăsc să se despartă? Indiferent de greutăţi, părinţii care au copii ar trebui să rămînă împreună! Este una dintre concluziile piesei (cea poetică). Viaţa aduce cu sine atîtea necazuri şi obstacole ce nu pot fi depăşite, încît omul nici nu mai are timp să vadă şi părţile ei frumoase. Dar Frumosul rămîne ca un garant pentru zilele triste ce pot urma (concluzia filozofică). Cînd am ajuns la final, am fost oarecum intrigată. Acel copil care a fost mereu centrul piesei şi al universului părinţilor săi… nu apărea în „Scena finală”. Am vrut să-l întreb pe Flavius Lucăcel: „Dar unde e copilul?” Mi s-a strîns inima şi, pur şi simplu, m-am temut să o fac (concluzia realistă). Există ceva comun între copilul din piesă, Flavius Lucăcel şi noi: SINGURĂTATEA. Oricît de mulţi am fi, sîntem de fapt, în momentele esenţiale ale vieţii, singuri!

Cine vrea să se confrunte şi altfel cu viaţa, va citi (sau vedea pe scenă, de ce nu?!) piesa lui Flavius Lucăcel ca pe un simbol al unui prezent continuu!

Ioana Sasu-Bolba