“Finanţarea activităţii de cercetare – dezvoltare din România prin programe”

Cercetarea încă o … ‘Cenuşăreasă’ ! Pînă cînd ?

În Finanţarea activităţii de cercetare – dezvoltare din România prin programe, Mircea Iosif Rus abordează cu mult, mult curaj o temă pe cît de actuală, pe atît de sensibilă, cea a cercetării naţionale şi mecanismele finanţării ei, atîtea cîte există. Demers ştiinţific demarat, ca să-l citez pe autor, “pentru a mă edifica dacă cercetarea reprezintă într-adevăr motorul economiei româneşti. Rezultatul este dezamăgitor, în economia României, cercetarea nu este altceva decît o ‘Cenuşăreasă’ prin subfinanţarea ei. Dacă în ultimii zece ani, în ţările U. E., finanţarea activităţii de cercetare – dezvoltare se situează între 1 şi 2% ca medie, în România nu atinge nici o.5% “. Este pe cît de trist, pe atît de adevărat, în condiţiile în care “activitatea de cercetare – dezvoltare din România se desfăşoară în cadrul a trei sisteme, cel academic, cel al institutelor publice şi sistemul universitar. Activitatea de cercetare – dezvoltare este prezentă şi înalte structuri din economia românească, cum sînt societăţile comerciale cu capital de stat provenite din foste institute de ramură, societăţi comerciale cu capital privat, precum şi în asociaţii şi fundaţii”.

De unde s-a pornit şi care este situaţia actuală ?

1997 înseamnă lansarea primului Plan Naţional pentru Cercetare, Dezvoltare şi Inovare, Guvernul României din acea perioadă, alocînd fonduri pentru finanţarea activităţii de cercetare – dezvoltare prin nu mai puţin de 14 programe complexe, din care patru de la începutul planului şi alte zece post 2001. Odată cu aderarea la U. E., din 2007, finanţarea ctivităţii de cercetare -d ezvoltare s-a armonizat cu Programul Cadru 7 al U. E., prin preluarea obiectivelor finanţării, dar şi a principiilor care stau la baza finanţării acestui tip de activităţi. Care este situaţia acuma ? În acest moment, programul de finanţare a activităţii de cercetare – dezvoltare al UE este Programul Orizont 2020, urmaşul lui PC/, dar care este mai puţin stufos, cu doar şapte direcţii principale de finanţare a programelor de cercetare. În cadrul acetui program, României I s-a cerut ca pînă în anul 2020 să aloce pentru finanţarea activităţii de cercetare – dezvoltare, 2% din PIB, din care 1% din surse publice şi alt 1% din surse private. Deocamdată realitatea demonstrează că sîntem departe de realizare acestui lucru.

Patru sînt capitolele cărţii, în ordinea lor, cunoaşterea şi cercetare ştiinţifică – locul lor în dezvoltarea economică (domeniul cunoaşterii ştiinţifice, formele cercetării ştiinţifice, etapele de realizare a cercetării ştiinţifice şi finanţarea acesteia), particularităţi ale organizării activităţii de cercetare – dezvoltare în România (situaţia ctuală, structura cheltuielilor, personalul din cercetare, analiza SWOT privind sistemul de cercetare – dezvoltare – inovare), programe naţionale de finanţare a activităţii de cercetare – dezvoltare (Planul Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare, programe sectoriale, granturile, Programul Operaţional Competivitate 2014 – 2020), programe externe de finanţare a activităţii de cercetare – dezvoltare (finanţarea prin programe ale UE, finanţarea prin Programul Cadru 7, finanţarea prin fonduri structurale, Axa Prioritară 1 – educaţie şi formare profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltarea societăţii bazate pe cunoaştere, Axa Prioritară 2 – cercetare/dezvolatre tehnologică şi inovare pentru competivitate, Strategia Europa 2020, Orizont 2020 – nou program de finanţare pentru cercatare şi inovare la nivelul UE, tipuri de proiecte finanţate prin programe ale UE), fiecare capitol în parte avînd importanţa lui teoretică şi practică. Şi ajunge să subliniez faptul că autorul îşi prezintă cu multă responsabilitate perspectiva asupra valorificării rezultatelor cercetării ştiinţifice, un veritabil ‘Călcîi al lui Ahile’, un punctde vedere personal, pertienent însă.

Concluziile ? Vi le supun atenţiei în cîteva date doar, citez, “În România, activitatea de cercetare – dezvoltare şi inovare acoperă, la ora actuală, peste 50 de domenii ştiinţifice şi tehnologice. Peste 60% din activitatea de cercetare continuă să se desfăşoare însă, în sectorul public, iar sectorul privat e o prezenţă mai curînd discretă. (…) În acest moment nu se poate vorbi de o ‘piaţă’ a finanţării activităţii de cercetare – dezvoltare deoarece majoritatea fondurilor pentru această activitate sînt alocate de la buget. Consider că dacă autorităţile guvernamentale ar înfiinţa un fond de capital de risc în care să atragă şi investitori privaţi puternici, atunci acesta ar putea fi o alternativă de finanţare a cercetării – dezvoltării şi inovării în România”.

Cu siguranţă, Mircea Iosif Rus pregăteşte specialiştilor un nou volum, unul în care va aborda finanţarea de cercetare – dezvoltare din surse private, volum pe care – l aşteptăm cu interes.

Demostene ŞOFRON