Filme Premiere cinematografice

De la Ken Loach la … James Gralton. Minciuna la rang de artă în ‘Ispita’

Trei sînt premierele săptămînii în curs, două dintre ele meritînd o atenţie în plus. Chappie (producţie Statele Unite, 2015), regia Neil Blomkamp – distribuţie cu Hugh Jackman, Sigourney Weaver, Dev Patel – interesează doar pentru efectele speciale şi mai puţin pentru temă, viitorul apropiat şi androizii robotizaţi. Chiar dacă avem de-a face cu modele noi de roboţi, cei care … gîndesc !

Un film cum este Salonul lui Jimmy (producţie Anglia, 2014) are alte dimensiuni şi merită o altă aplecare. În primul rînd merită pentru regizorul Ken Loach (n. 1936), activ la o vîrstă la care alţii … vegetează. Loach se apropie de un subiect extrem de delicat, viaţa liderului comunist irlandez James Gralton (1886 – 1945), o viaţă de povestit şi ecranizat, fascinantă cum sînt toate poveştile oamenilor de o anumită notorietate. Şi James Gralton s-a bucurat de notorietate. În 1909 se stabileşte la New York, unde îmbrăţişează mai multe meserii. Se reîntoarce în Irlanda şi deschide Pearse Connolly Hall, renumită sală de dansuri de societate, dar şi loc al disputelor politice. Războiul Civil din Irlanda îl prinde din nou pe tărîm american, doar pînă în 1932, cînd revine în ţara natală. Se alătură mişcării revoluţionare muncitoreşti şi redeschide sala de dans. Numai că sala devine subiect de discuţii şi anatemizare din partea Bisericii Catolice, totul culminînd cu incendierea sălii respective, în ajunul Crăciunului, 1932. Urmarea nu este greu de ghicit. Gralton este deportat în Statele Unite, august 1933, fiind şi singurul irlandez deportat pînă în prezent. Ca ultimă informaţie, Gralton a rămas fidel ideilor sale comuniste, activînd pînă la moartea sa în cadrul Partidului Comunist din Statele Unite.

Ken Loach urmăreşte la detaliu viaţa militantului irlandez, o supune atenţiei, cu bune şi rele, Salonul lui Jimmy devenind astfel şi un film istoric, din care sînt multe de învăţat şi reţinut. Filmul, bine făcut, a fost nominalizat la Palme d’ Or Cannes, 2014, avînd şanse şi la alte importante premii. Ken Loach nu se dezminte nici de data aceasta, regăsind în el calitatea unor pelicule precum ‘The Navigators’, ‘Sweet Sixteen’ sau ‘Days of Hope’.

Ispita (producţie Belgia, Statele Unite, 2015) este al doilea film de văzut, chiar dacă regizorul Erik van Looy nu este, deocamdată, un nume. Este însă regizorul care poate deveni peste noapte un nume cu Ispita, film incitant ca temă şi abordare. Ca temă avem de-a face cu cinci prieteni, cinci bîrbaţi căsătoriţi, deţinători ai unui apartament pentru întîlnirile extraconjugale. Totul scapă controlului cînd în apartament este găsit cadavrul unei femei. Cine este criminalul ? Este clar că doar unul dintre cei cinci şi de aici începe toată nebunia. Paranoia naşte monştri.

Erik van Looy pune pe tapet, cu multă, foarte multă îndrăzneală, problema puterii … minciunii. Minciuna colectivă, minciuna individuală, minciuna ca instrument de rezolvare a tuturor situaţiilor şi cazurilor. Minciuna care la rîndul ei dezvoltă alte subiecte sensibile : moralitatea, instinctele animalice, violenţa domestică, copilăria, viaţa de cuplu. Am putea numi Ispita film de specialitate, pe marginea căruia se pot pronunţa mulţi psihiatri.

Se învîrt în jurul minciunii apelînd la ea, James Mardsen, Rhona Mitra, Karl Urban, Vincent Stevens, Rachel Taylor, Eric Stonestreet, Wentworth Miller, Benjamin Byrd, nume în urcare putem spune, care servesc impecabil demersul regizoral. Minciuna este ridicată la rang de artă, asta este sigur

Demostene ŞOFRON