Fericitul Episcop martir Ioan Suciu, despre „Surâsul lui Dumnezeu” – Preacurata Fecioară Maria

Pentru a stăvili puterea devastatoare a războiului, pe care l-a numit „o înfrângere a umanității”, Sfântul Părinte Papa Francisc a consacrat Rusia și Ucraina Inimii Neprihănite a Preasfintei Fecioare Maria, răspunzând astfel cererii Maicii Sfinte adresată unui alt Pontif Roman, în timpul Primului Război Mondial, Anul Domnului 1917, în timpul aparițiilor de la Fatima, Portugalia.

De ce revine în actualitate mesajul de la Fatima, acum, după mai bine de 100 de ani? Pentru că mesajul Maicii Sfinte de la Fatima, chemarea la penitență și convertire, a rămas, mereu, actual.

Biserica Catolică și, în unire cu Papa, Biserica Greco-Catolică, s-a raportat mereu la actualitatea cuvintelor revelate la Fatima celor trei copilași păstori de oi. La această actualitate a mesajului de la Fatima face referire Fericitul Episcop Ioan Suciu, unul dintre martirii Bisericii Greco-Catolice. Episcopul vizionar, în timpul unui alt mare Război, cel de-al doilea –, în 1942 –, la 25 de ani de la aparițiile Preasfintei Fecioare Maria la Fatima, observa cum, din nou, „Sabia îngerului Dreptății pare că nu mai vrea să-și odihnească lama tăioasă în buzunarul de metal”.

Redăm cuvintele Episcopulului Ioan Suciu, pe atunci Episcop auxiliar de Oradea Mare, din prefața volumului „Fecioara din Fatima, Regina Sfântului Rozar”, apărut la Oradea, în 1943:

„Dumnezeule, sunt încremenit de acea viziune: spada nu vrea să intre în teacă. (…) Până ce nu vom cheltui rezervele de plâns penitent, de îndurare pocăită, de umilire preschimbătoare de suflet, până ce rugile noastre nu vor întrece fără de numărul păcatelor, până atunci sabia dreptății nu încape în teacă. Să oferim sabiei Dreptății teaca pocăinței noastre. Oare care să fie «părerea» lui Dumnezeu asupra sângeroasei încolțiri între neamuri? Ce cugetă Cerul asupra vârtejului de ură înarmată și vărsătoare de sânge?”

Și în fața poverii acestor întrebări, Episcopul privea la „Aceea care veghează”: „Lângă fiecare Via Crucis a oamenilor și a omenirii Sfânta Fecioară priveghează. Stabat, ea este dreaptă, monolit de mângâiere și nădejde lângă Cruce. În preajma durerilor se arată, își spune cuvântul, îi dă aripi și revarsă haruri de putere ca să răspundem binecuvântării dăruite: Neprihănita ne întâmpină când lumea urcă, a nu știu câta oară Golgota, nereușind să se răstignească cu Cristos, doar numai de-a stânga Lui! Ea ni se vădește ca o adiere molcomitoare a Spiritului Mângâierii, ca un răspuns al milei dumnezeiești, ca un surâs de nădejde între înfuriatele și îmbrâncitele trufii omenești.

Putem atât de lesne scrie un destin mai fericit pentru noi, doar să-l scriem cu pana și cu cerneala pe care ne-o îmbie Dumnezeu. Arătările Sfintei Fecioare Maria de acum 25 de ani în Fatima Portugaliei, sunt boabe de rouă peste setea noastră de a ști ce cugetă Dumnezeu despre noi, care este punctul Lui de vedere referitor la socotelile noastre omenești, care ajung să boteze a nu știu câta oară scoarța pământului cu sângele fiilor oamenilor. (…)

În 1917, când avură loc cele șase arătări, Europa, ca acum, se găsea în al patrulea an de crâncenă măcinare sângeroasă (…). Fecioara Sfântă a vorbit despre Rusia în arătările din Fatima. Ea a indicat și armele care vor întoarce Rusia la viața credinței.

În această zi tomnatică, a 25-a aniversare a ultimei arătări – 13 octombrie 1917 –, am așternut la picioarele Înduratei, dorința ce îmi tremură în inimă de a vedea fiii neamului nostru biciuind moliciunea credinței lor și drepți, ca un singur penitent întârziat în valea plânsului, să-și depene viața în această minunată poveste de har și jertfă, nu cumva sobri cavaleri ai Apocalipsului să guste cu copita cailor, vârtoșia păcătoasă a cerbiciei inimii noastre împerecheate cu noaptea.

Martori, noi înșine, cu multă emoție, la valurile de credincioși ce seamănă în lungul șirag al drumurilor, când prăfuite, când noroioase, rugile lor pe boabele de rozar și risipesc în vânturi, spre clopotnițe și umile troițe de la răscruci, cântecele mariane, nu putem să tăgăduim stăruința unei simțiri fierbinți creștine care ne silește inima și pașii spre mănăstirile și bisericile închinate Preasfintei Fecioare Maria.

Sfinte lăcașuri a Preacuratei din ceruri, câte taine nu cunosc ungherele tale adumbrite! Câte clopote de mângâiere nu fac să răsune în inimile noastre pământești, suspinele înălțate în ele spre Tine! Că Te arăți aici, că Te arăți aiurea, prezența Ta este lângă fiecare suflet frânt, mâinile tale alintă ce-i zdrobit în noi și pe brațele-ți nevăzute este legănat fiecare răstignit.

Este dorul meu că aceste câteva pagini scrise la un sfert de veac de la arătările ei în Fatima Portugaliei, să aducă sufletelor noastre o adiere răcoritoare de supranatural, un avânt hotărât spre rugă și jertfă, o îndreptare a gândurilor asupra multor trebi omenești, și, în sfârșit, voința stăruitoare de a apuca și noi cârja pelerină spre bisericile, unde Fecioara din Nazaret binecuvântează încă, cu Fiul ei, truditele noastre vieți fără merinde, ea care este neîntreruptul surâs dulce al milei lui Dumnezeu în nebuna văpaie în care se irosește viața omenirii”.

Semnează: „Ioan Suciu, Episcop auxiliar”.

V.S.