Exerciții de empatie: Iertați fiind de multe, nu reușim să iertăm…

Cred că nimic nu-L întristează pe Dumnezeu mai tare decât atunci când, iertați fiind de multe, nu reușim să iertăm celor de lângă noi câtuși de puțin.

Ce spectacol ieftin e rugăciunea noastră atunci când implorăm Cerul dintr-o inimă inflamată maxim la exterior, dar putredă până-n nodul sinoatrial! Acel moment când citim din cărțile de rugăciuni în game minore, cu voci de tenor liric dramatic, apoi ieșim în stradă și devenim – aparent pe nesimțite – judecători neiertători, cu acuze baritonale asupra unora care, comparativ cu ale noastre neghiobii, nu ne-au greșit nici pe jumătate…

Undeva prin Pateric, se vorbește de-un călugăr care părea foarte relaxat pe patul de moarte. Și s-au mirat de asta cei de lângă el până-ntr-atât încât l-au întrebat: „Ție nu ți-e frică de moarte… mai ales că – fie vorba-ntre noi – n-ai avut o viață tocmai sfântă…?”. Și el, zâmbind, le-a răspuns simplu, dar complex: „Nu mi-e frică, pentru că merg la Cel ce mi-a zis: nu judeca și nu o să fii judecat”.

Ce dezamăgire pentru Dumnezeu să creadă că dacă ne va lăsa pe noi să ne fim propria măsură a Judecății, vom ieși pe plus. Noi, cei care-I greșim ore și nu reușim să iertăm altora secunde. Noi cei care invidiem ca și cum ar face parte din firesc, și-apoi blestemăm rapid pe cel care uită să semnalizeze schimbarea benzilor de circulație…

Doamne, iartă-ne că-ți este așa de greu să ne fii Dumnezeu!…

Pr. Bogdan CHIOREAN