Evreii între trecut și prezent. Menahem Peleg, singurul evreu care îngrijește Sinagoga din Gherla: „Ar fi frumos să rămână ca memorie a comunității evreiești din Gherla”

În orașele și satele din județul Cluj a existat, până acum câteva decenii, o importantă populație de origine evreiască. La Gherla, spre exemplu, în 1941 erau aproximativ 850 de evrei. După Holocaust, în 1945, numărul lor a ajuns la 160, ca să scadă tot mai mult sub regimul comunist. Memoria prezenței lor mai este astăzi menținută de clădirea sinagogii din strada Crișan și de persoane precum dl. Menahem „Milu” Peleg, evreu născut în Gherla, apoi emigrat în Israel, și, de câțiva ani, reîntors în țară. Vă prezentăm mai jos interviul realizat de muzeograful dr. Gelu Păcurar, de la Muzeul Holocaustului din Nordul Transilvaniei UBB, cu dl. Peleg, despre viața și familia acestuia, despre soarta evreilor gherleni și a frumoasei lor sinagogi vechi de 120 de ani.

Familia și copilăria în România

Menahem Peleg: Bine ați venit la sinagoga din Gherla. Mă numesc Milu Peleg, așa cum sunt cunoscut aici în zonă, dar, de fapt, în certificatul de naștere sunt Ernest Pataky. Așa m-am născut, așa am fost numit la grădiniță, după aceea la școala de la clasele I-IV și apoi și la Liceul „Ana Ipătescu” din Gherla. Ernest Pataky sau, pe scurt, Ernö. M-am născut în Gherla în 1951, pe strada Dragoș-Vodă, numărul 58, colț cu strada Horea. De fapt, m-am născut, după cum tata îmi povestea, acasă și nu la spital și, după cum am spus, am mers la grădiniță, la școală, până în 1964. În acel an, împreună cu părinții și cu bunica din partea lui tata, am obținut actele de emigrare și, în parcurs de două săptămâni, ne-am organizat și am plecat în Israel.

dr. Gelu Păcurar: Urma să vă întreb despre faptul că acum locuiți în Israel, acolo fiind casa dumneavoastră unde locuiți cel mai mult timp din an, dar reveniți anual, pentru câteva săptămâni sau luni în România.

M.P.: Da… De fapt locuiesc acolo… Șase-șapte luni revin aici în România și, după aceea, cam cinci luni stau acolo în Israel și, cam de opt ani sunt cetățean român de Gherla.

G.P.: Dacă pot să vă adresez câteva întrebări despre familia dumneavoastră, ca să vorbim puțin și despre trecutul evreilor din Gherla. Cine au fost părinții dumneavoastră, cum se numeau, unde s-au născut?

M.P.: Tata este din Gherla. O să încep de la rădăcini, de la străbunici, pentru că și ei erau din Gherla… Bunicul din partea tatălui, care se numea Ernest Pataky – eu mă numesc după numele lui -, s-a căsătorit cu Rozalia, bunica mea, din familia Katzenellebogen. S-au căsătorit și, după cum știu, au primit de la tatăl bunicii casa de pe strada Dragoș-Vodă cadou de căsătorie. Tata era așadar din Gherla, iar mama din Toplița, din familia Preisler. Ei s-au stabilit aici în Gherla. Trăiam împreună cu bunica din partea tatălui. Eu m-am născut, cum aminteam, în 1951. Doresc să menționez că tata nu era singur la părinți, ci mai avea două surori mai mari decât el. Cea mai mare se numea Faega, cea mai mică Sara-Lea. După 20 de ani s-a născut tata, Hermann Pataky sau, cum îl chemau acasă, Herși. În 1951 m-am născut eu, în 1954 fratele meu…

G.P.: Ce limbă foloseați acasă?

M.P.: Eu am învățat la școală românește, la școală românească, la „Ana Ipătescu”. Acasă vorbeam ungurește, însă părinții, între ei, vorbeau și idiș, poate ca să nu înțelegem. Astăzi, eu vorbesc românește, vorbesc ungurește și înțeleg idiș, fără însă a o vorbi. Limba în Israel este ebraica, diferită de idiș…

G. P.: Ați primit o educație iudaică acasă? Sau la sinagogă?

M.P.: Acasă, familia era credincioasă, religioasă. Aceasta însemna că sâmbăta nu lucram, mergeam la școală, dar nu munceam. Respectam sâmbăta așa cum trebuie, nu se aprindea lumina. La sărbători, la fiecare sărbătoare ne adunam la sinagogă. De fapt, înainte de Holocaust, cei 1600 de evrei care trăiau în Gherla și împrejurimi, la sărbători, se adunau în această sinagogă pentru slujbă. Sâmbăta nu ne adunam mereu, deoarece de multe ori nu era întrunit numărul minim de zece persoane pentru slujbă. Așa că, slujba săptămânală se făcea din când în când. Dar de sărbători, totdeauna. Și mai este încă ceva, dacă mă întrebați de comportamentul de acasă și de religie, după orele de școală, de la ora 14:00, eram o grupă de 7-8 copii care ne adunam de 3-4 ori pe săptămână aici în sinagogă și aveam un dascăl, un heder, cu care învățam câte ceva despre religie. Timp de două ore ne învăța despre iudaism.

Viața în Israel

G.P.: Ne-ați spus câte ceva despre copilăria dumneavoastră din România, v-ați născut aici, aici ați mers și la școală și tot aici ați interacționat pentru întâia oară cu iudaismul și cu limba idiș. Însă, în 1964 v-ați mutat în Israel. Vă reamintiți cum a fost prima întâlnire cu Israelul, care au fost cele dintâi impresii despre Eretz Israel?

M.P.: Da, îmi amintesc. Am plecat din Napoli, din Italia. Am plecat din România, prin Viena, Austria, de acolo cu trenul până în Italia, iar din Napoli cu vaporul până în Israel. Țin minte că într-o dimineață ne-am trezit devreme pe la 5, toată lumea, cum a început să se lumineze, și cineva striga: „Haideți să vedeți că se vede portul Haifa! Se vede Haifa!” Am fost foarte, foarte dezamăgit, că am văzut un deal și pe dealul acela niște clădiri albe care mi-au dat impresia unui cimitir, al cimitirului evreiesc din Gherla, de pe deal. Asta a fost impresia mea, și-mi ziceam: „Unde venim? Venim la un cimitir?…” Și ne-am apropiat și am fost destul de dezamăgit de Israel. După aceea, bineînțeles cred că te mai acomodezi, te mai obișnuiești. Și am mai avut o surpriză în Israel: când am plecat în Israel, după cum știam noi din ce am învățat aici la heder, în Țara Sfântă e sfințenie mare. Dacă aici în Gherla, în România, sâmbăta ne abțineam și nu munceam și nu făceam activități asemănătoare, credeam că în Israel, în Țara Sfântă, Doamne ferește să faci ceva sâmbăta. Și când m-am dus cu tata la sinagogă în prima sâmbătă, văd copiii jucând fotbal în fața sinagogii! A fost pentru mine un pic șocant că în România la sinagogă – locul sfânt – stai cuminte, nu faci asemenea lucruri, și când ajung acolo în Țara Sfântă, ei joacă fotbal! Aceste două surprize pe care le-am avut au fost puțin cam neplăcute. După aceea, ne-am obișnuit.

G.P.: Deci ați locuit prima dată în Haifa sau ați mers într-o altă localitate?

M.P.: Am ajuns la Haifa. La port ne-a așteptat un frate al mamei mele și câteva zile am stat la familia lui. După aceea, familia noastră s-a împrăștiat la neamuri: eu eram la o rudă, fratele meu la alta, părinții la alții, pe un timp de aproximativ șase luni de zile. După care am stat într-un apartament mic, închiriat de la niște cunoștințe ale tatălui, iar după un an de zile am primit un apartament de la stat.

G.P.: Pentru toată familia?

M.P.: Pentru toată familia și ne-am reunit toți în momentul acela în care aveam apartamentul nostru.

G.P.: Cum v-ați integrat la viața din Israel? Bănuiesc că a trebuit sa mergeți la școală, la liceu…

M.P.: M-am dus la școală. Acolo școala începea de la șase ani, spre deosebire de România, unde începea la șapte ani. Deci eu trebuia să avansez și m-au trimis într-o clasă mai mare, ceea ce nu prea conta de vreme ce eu nu prea înțelegeam nimic, eu nu știam ebraică modernă. Acuma vă închipuiți cum e să stai într-o clasă în care nu înțelegi nimic. Singurele materii la care puteam cumva să particip erau engleza și matematica.

G.P.: Nu ați urmat un curs intensiv de ebraică?

M.P.: Nu. Atunci nu era ca astăzi, când face fiecare ulpan-ul când ajunge. Atunci nu era chiar așa bine organizat lucrul acesta, așa că stăteam în clasă și veneam acasă și plângeam la tata, pentru că eram obișnuit ca în România, unde domnul profesor pune întrebarea iar noi ridicăm mâna și răspundem. Acolo nu era așa. Acolo, când se punea o întrebare toți săreau și țipau. Și eu stăteam așa cumințel, cu degetele ridicate. Mergeam acasă la tata: „Tată, eu vreau să răspund, dar nu îmi dau voie să vorbesc”. Lucruri de genul astă au fost o perioadă destul de lungă, până am învățat că dacă nu dai din coate, nu ajungi la nimic. Deci trebuia să fii așa mai agresiv un pic. E altă cultură. Dar, cu timpul m-am obișnuit, am învățat și limba, așa că, ne-am integrat.

G. P.: Ați spus că v-a ajutat puțin familia la început… Ați luat legătura sau, mai bine zis, părinții dumneavoastră aveau legături nu doar cu familia, ci și cu alți emigranți evrei din România? Erau cumva emigranții grupați în funcție de țările din care proveneau?

M.P.: Da, erau grupați, cei care au venit din Europa și erau emigranți care au venit din România sau chiar din Gherla. Erau, pe timpul acela, mai bine de 50 de familii plecate din Gherla și comunicau între ele. Tata avea prieteni buni de aici din Gherla cu care a ținut legătura și acolo în Israel. Erau legături, era și o dată pe an o întrunire a tuturor celor din Gherla, unde se discutau despre cei care mai sunt în viață, cine a mai supraviețuit, se făcea o rugăciune, se ținea deci legătura asta între foștii gherleni.

G. P.: Aveați informații privitoare la ceilalți evrei din Gherla pe care i-ați lăsat în România?

M.P.: Tot timpul știam cine mai trăiește și cine nu. Cu timpul, părinții au început să vină în vizită în România, în special după Revoluție, și s-au întâlnit cu cei care au mai rămas în Gherla. Însă, numărul evreilor din Gherla s-a redus aproape total, în ultimii ani rămânând doar un evreu, domnul Zoltan Blum, care nu a părăsit orașul până înaintea morții sale.

G.P.: Cum este văzută România de către evreii plecați de aici?

M.P.: Depinde de fiecare, depinde mai ales de ce fel de copilărie a avut fiecare în România. Eu, de pildă, am avut o copilărie foarte frumoasă, care mi-a lăsat amintiri plăcute și de aceea am revenit acuma în zona aceasta, pentru că aici m-am născut și aici am crescut. Dar am cunoștințe în Israel, de exemplu din zona Oradea, care nu au avut nicio intenție să viziteze România. De fapt, și eu când am plecat din țară și mi-am luat rămas-bun de la colegi, era pe veci, cu gândul că nu ne mai vedem niciodată: plecăm și gata, nu mai revenim. Așa că, fiecare după amintirile lui: cei care au amintiri pozitive, respectiv, cei care nu au astfel de aminitiri.

Reîntors în România după 36 de ani

G.P.: Când v-ați întors prima dată în România?

M.P.: Prima dată m-am întors în anul 2000. De când am plecat, 36 de ani, nu am mai fost în România. De 36 de ani nu am fost aici! În anul 2000 am venit pentru prima dată, cu fratele meu. Ne-am plimbat puțin prin România și am ajuns la Gherla. Aici m-am întâlnit cu foști colegi de la grădiniță, de la școală și din acel moment am început să vin tot mai des și mai des până când, în 2016, am revenit definitiv și am primit cetățenie română.

G.P.: Deci comuniștii v-au retras cetățenia când ați emigrat.

M.P.: Da, bineînțeles.

G.P.: Ca să revenim puțin asupra evreilor din Gherla, știu că dumneavoastră sunteți implicat în ceea ce a mai rămas din comunitatea aceasta, aveți grijă de sinagogă. Poate ne puteți prezenta mai întâi un scurt istoric al evreilor din Gherla.

M.P.: Gherla a fost întemeiată în anii 1700 de către armeni. Primii evrei sunt consemnați în Gherla în 1811. Vin tot mai mulți, se înțeleg foarte bine cu armenii, iar în 1860 este deja o comunitate evreiască în oraș, ceea ce presupune existența unui rabin și a unui sacrificator ritual. Comunitatea deci funcționează. Din păcate, în 1944, la data de 4 mai, dacă nu mă înșel, cei 1600 de verei din Gherla și împrejurimi sunt adunați la fabrica de cărămidă din Gherla, apoi sunt duși la lagărele de concentrare. Majoritatea au fost exterminați, revenind în Gherla aproximativ 200 de persoane. Aceștia, după o ședere scurtă, au început să se împrăștie: o parte în America, o parte în Canada, iar majoritatea în Israel. Așa că aici au rămas foarte puțini evrei, după cum v-am zis, domnul Blum fiind ultimul evreu din oraș. Acum Gherla nu mai are niciun evreu și nu mai există o comunitate evreiască. Eu fiind aici, îngrijesc de sinagogă, încerc să o întrețin din puținele donații pe care le primim să rămână într-o stare acceptabilă și să nu se dărâme. Această sinagogă este, practic, singura amintire rămasă aici la Gherla a prezenței evreilor care, într-un fel, au contribuit la întemeierea și istoria orașului.

G.P.: Puteți să ne spuneți dacă în familia dumneavoastră se discuta despre Holocaust?

M.P.: Nu se prea vorbea… Părinții nu aminteau despre acest lucru. Mama a fost la Auschwitz cam șase luni de zile, apoi la Mathausen. Avea 14 ani. Și la muncă forțată, până când a fost eliberată. După eliberare s-a întâlnit cu mama ei și au revenit la Toplița, unde a stat până la căsătoria cu tata, când s-a mutat la Gherla. Însă nu vorbea despre Holocaust. Mamei i s-a luat un interviu de către Centrul Yad Vashem din Ierusalim, în care, timp de trei ore, a povestit lucruri pe care eu nu le-am auzit niciodată. În familie, însă, nu se discuta…

G.P.: Dumneavoastră, care ați revenit aici la Gherla și aveți în custodie sinagoga, cum încercați să promovați memoria evreilor din Gherla? Poate ne puteți spune despre activitățile pe care le aveți aici.

M.P.: Sinagoga este foarte vizitată de turiști, și din țară – din Suceava, București, de peste tot -, dar și mulți din străinătate, din țările europene, din Statele Unite, din Anglia, foarte mulți fotografi care caută clădiri istorice. Cred că e cel mai vizitat obiectiv turistic în Gherla. Deci, o cale de promovare se face prin turism. Însă, vin și elevii de la școlile din Gherla. De exemplu, în 9 octombrie a fost Ziua Națională a Holocaustului în România, au venit elevii în grupuri, fiecare clasă potrivit programării și au ascultat istoria Holocaustului și a comunității evreiești. De aceea, spun că ar fi păcat să dispară această sinagogă. Mai avem lângă sinagogă un monument ridicat în memoria victimelor Holocaustului realizat în 2016 de către un grup de cetățeni americani proveniți din Gherla. Aceștia au adunat fonduri și au finanțat acest monument cu un rol foarte important în păstrarea memoriei comunității evreiești din Gherla.

G.P.: Evreii israelieni originari din Gherla, pe care dumneavoastră îi cunoașteți, presupun că vin și ei să viziteze orașul…

M.P.: Da, vin și ei să-l viziteze, nu foarte des pentru că sunt destul de înaintați în vârstă. Ei însă știu istoria evreilor gherleni, pentru ei nu trebuie să o promovez. Sunt totuși foarte mulți străini care vin și caută sinagoga ca să o viziteze. O familie din București a ajuns aici ca să viziteze sinagoga. I-am întrebat cum de au venit până aici, iar ei mi-au răspuns că au găsit pe Internet sinagoga din Gherla. Și vă mărturisesc că în reacțiile pe care le primesc de la majoritatea vizitatorilor ei spun că sinagoga este unică. De ce? Pentru că este autentică, a rămas așa cum a fost. Majoritatea sinagogilor sunt renovate, pe când aici a rămas în starea ei inițială. Oamenii îmi spun: „Când intrăm în sinagoga aceasta parcă tocmai s-a încheiat slujba!”

 Situația de astăzi a sinagogii

G.P.: Poate reușiți să găsiți o modalitate să o conservați și renovați.

M.P.: Sinagoga este în posesia Primăriei Gherla din 2022 în baza unui contract de administrare. Deci primăria îngrijește de sinagogă cât de cât. Începând cu 2008, când am auzit despre starea sinagogii pentru întâia oară, am făcut multe încercări, dar nu am reușit. Era într-o stare foarte, foarte gravă, am adunat niște donații de la foștii gherleni din Israel și Statele Unite, am reparat puțin acoperișul și am mai făcut și alte mici reparații. De atunci încercăm să o întreținem ca să nu se dărâme.

G.P.: Înainte de a încheia, aș dori să vă adresez o întrebare mai generală: cum vedeți dumneavoastră viitorul evreilor din România? Situația în Gherla este mai tristă pentru că nu mai sunt evrei și nu mai avem o comunitate. Și cred că aceasta reflectă realitatea din multe orașe din țară, doar orașele mai mari având încă comunități active, cu sinagogi în care se mai țin slujbe. Cum vedeți dumneavoastră viitorul evreilor din România și viitorul culturii cu care aceștia au contribuit la cultura și civilizația din țara noastră?

M.P.: Eu aș zice că în orașele unde nu mai există comunități, acolo, din păcate, nu mai este cine să se intereseze de sinagogi. Știu că sunt comunități active în Cluj, este o comunitate mare în Oradea, o comunitate în Sighetul Marmației, la Dej este o comunitate mică, însă majoritatea evreilor rămași sunt vârstnici, iar când ei se vor duce va dispărea și cultura evreiască. Nu văd niciun program național sau eforturi din partea evreilor pentru păstrarea culturii evreiești.

G.P.: Atunci când aveți vizitatori, pe ce cade accentul? Aminteați că mulți sunt entuziasmați de senzația pe care o au atunci când intră în sinagogă. Pe de altă parte, avem și monumentul dedicat eroilor Holocaustului. Pe ce ar trebui pus accentul, pe latura istorico-religioasă sau strict pe Holocaust și impactul său negativ? Sau poate că lucrurile acestea merg împreună?…

M.P.: Eu aș spune că pe amândouă. Și pe partea aceasta de comemorare a Holocaustului – e foarte important -, dar și pe sinagogă și istoria comunității evreiești aici în acest oraș care e recunoscut ca oraș multicultural, de armeni, evrei, români și alte naționalități. Ar fi frumos să rămână ceva din memoria comunității evreiești. Clădirea sinagogii a fost construită în 1903 de către un arhitect italian adus special să o construiască. Deci clădirea are 120 de ani. Ar fi frumos cumva să o întreținem și să mai rămână ca memorie a comunității evreiești din Gherla.

Gelu Păcurar