Eveniment editorial: Corespondenţa Mircea Zaciu-Octavian Şchiau

Editura Şcoala Ardeleană îşi încheie anul editorial 2015 cu o lucrare de excepţie: Mircea Zaciu; Octavian Şchiau, Corespondenţă (1956-2000). O carte gîndită şi alcătuită de Ilie Rad. Volumul (din care s-au publicat anterior ample fragmente în România literară, Vatra, Apostrof, Ramuri) conţine, grupate în trei capitole, un număr de 198 de scrisori schimbate de cei doi epistolieri, în intervalul 1956-2000, dintre care 150 îi aparţin lui Mircea Zaciu, iar 48 sînt trimise de Octavian Şchiau.

Aşa cum se ştie, pînă în prezent au apărut patru volume conţinînd scrisori expediate de Mircea Zaciu: Întoarcerea învinsului. Întîlniri cu Mircea Zaciu (2001, cu o bogată secţiune epistolară); Mircea Zaciu; Ion Brad, Dialog epistolar (2003); Aurel Sasu; Mircea Zaciu, Amiaza cea mare. Corespondenţă (2008); O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondenţă Mircea Zaciu-Marian Papahagi (2012). Spre deosebire de aceste patru volume, cartea de faţă este importantă nu numai prin numărul scrisorilor publicate, ci şi prin arcul de timp pe care îl cuprinde (aproape cinci decenii).

Prima secvenţă epistolară acoperă anii 1956-1957, prin urmare sînt din perioada tinereţii lui Mircea Zaciu, din anii afirmării sale profesionale şi culturale. „În aceste lungi şi detaliate epistole – scria Marta Petreu –, întîlnim ce n-am avut cum vedea: un Zaciu tînăr, curtat de diverse doamne şi avînd diverse aventuri, un Zaciu îndrăgostit, căruia îi place să danseze şi care-şi doreşte o minune a tehnicii: un magnetofon! De fapt, este un Mircea Zaciu tînăr pe muchie cu maturizarea, care se gîndeşte să se însoare, să aibă copii şi, totodată, îşi simte destul de clar vocaţia formatoare” (Apostrof, nr. 12, 2013).

În secvenţa a doua (1960-1984), rolurile se inversează: Mircea Zaciu este, pentru o perioadă, cel plecat, iar Octavian Şchiau cel rămas acasă.

Al treilea capitol al corespondenţei se consumă între anii 1990-2000. Pentru această perioadă, ni s-au păstrat şi scrisorile trimise de Octavian Şchiau lui Mircea Zaciu, fiind vorba acum de un real dialog epistolar.

Cartea relevă o prietenie exemplară, poate una dintre cele mai frumoase din cultura noastră, care ne duce cu gîndul la prietenia dintre Creangă şi Eminescu, în ciuda diferenţelor de personalitate dintre cei doi: pe de o parte, vedem un Octavian Şchiau blînd, împăciuitor, iertător, iar, pe de alta, un Mircea Zaciu vulcanic, zeflemitor („firea mea impulsivă”), foarte rănit în orgoliul propriu de atitudinea unor foşti colegi şi prieteni. Faţă de contemporanii săi, Mircea Zaciu a adoptat, se ştie, o atitudine ironică, incisivă, vizibilă atît în cele patru volume de scrisori amintite mai sus, cît şi în cele patru tomuri ale Jurnalului său. Prin urmare, unele aprecieri la adresa prietenilor şi colegilor nu trebuie să ne surprindă. Întîlnim uneori ironia fină şi umorul savuros.

Înţelegem şi cum a fost posibilă o prietenie atît de durabilă între două personalităţi diferite. „Adevărul e – îi scrie Octavian Şchiau, la 2 februarie 1992 – că m-ai obişnuit, încă din perioada mea berlineză, cu scrisorile tale dense, cu comentariul tău fin, ironic, uneori nostalgic, altădată aprins şi neiertător cu tot ce este rău şi josnic, dar totuşi plin de căldură, liniştitor pentru un sensibil şi niciodată împăcat cu gîndul că se găseşte atît de departe de ai lui şi de ţară, ca mine”, în timp ce Mircea Zaciu apreciază alte calităţi la prietenul său: „Cum era să mă fi supărat pe tine, care ai fost şi ai rămas cel mai credincios prieten şi adevărat frate în împrejurări grele pentru mine?” (5 februarie 1992). Iar la 8 februarie 1995, Zaciu îi scrie: „Eşti, de fapt, singurul prieten adevărat, care ne-a întins o mînă, ceilalţi, amici, colegi, rude n-au făcut decît să ridice din umeri ori să ne compătimească (dar şi invidieze), la urma urmelor. Nu ştiu cum aş putea să-ţi răsplătesc vreodată binele ce-mi faci, crede însă că pînă la moarte îţi voi purta cea mai vie recunoştinţă, împreună cu afecţiunea mea de totdeauna!”

Lumea literară şi politică, cea a Facultăţii de Filologie (de Litere), a Universităţii clujene în general, cu sute de personaje şi personalităţi pomenite, sporesc interesul pentru această carte, iar autocenzura (amîndoi erau convinşi că scrisorile lor sînt interceptate şi citite de Securitate) le impune un anumit stil.

Avînd aproape 500 de pagini, cu un sumar ingenios conceput (întins pe 12 pagini!), în sensul că din fiecare scrisoare s-a excerptat un citat semnificativ, în locul numerotării simple a scrisorilor, cu 1.206 note de subsol, cu o atenţie sporită acordată transcrierii fidele a textelor (sînt publicate cinci scrisori şi facsimilate, faţă în faţă cu varianta tipărită, pentru a se putea vedea acurateţea transcrierii), cartea oferă un model privind modul în care trebuie publicat un document literar. O galerie de 32 de fotografii alb-negru şi color, tipărite pe hîrtie cretată, cu aspecte din viaţa şi activitatea celor doi epistolieri, adaugă o valoare în plus volumului. Hîrtia de calitate, corpul de literă ales (un adevărat răsfăţ la lectură!), tehnoredactarea ingenioasă (redactor şi tehnoredactor: Cristina Braiţ), coperta făcută de unul dintre cei mai mari graficieni contemporani (Könczey Elemér) vor asigura cărţii succesul pe care îl merită.

Editura Şcoala Ardeleană

P.S. Lansarea cărţii va avea loc luni, 28 decembrie, începînd cu ora 12, la sediul Filialei Cluj a USR. Despre carte vor vorbi: Acad. prof. univ. dr. Ion Pop, dr. Irina Petraş, prof. univ. dr. Simona Rednic şi editorul Vasile George Dâncu.