Europa se reînarmează fără a aborda consecințele politice

The Conversation

Amplificând alarma declanșată de invazia pe scară largă a Ucrainei de către Rusia în 2022, imprevizibilitatea haotică a celei de-a doua administrații Trump a făcut evidentă necesitatea autonomiei europene în materie de securitate, afirmă Richard Youngs.

În mai multe rânduri, pe parcursul ultimului an, Donald Trump a sugerat vag că ar putea părăsi alianța de apărare Nato. Decizia recentă a Washingtonului de a retrage 5.000 de soldați din Germania, împreună cu neliniștea privind acțiunile SUA în Iran, au întărit imperativul independenței strategice europene. Administrația SUA și-a anunțat retragerea planificată după ce cancelarul german, Friedrich Merz, a criticat aventurismul lui Trump în Orientul Mijlociu.

Reînarmarea europeană este deja în plină desfășurare. Guvernele mai trebuie încă să își respecte promisiunile de a crește bugetele de apărare până la noua țintă NATO de 5% din PIB. Dar în 2025, membrii europeni ai NATO și Canada au cheltuit 574 de miliarde de dolari SUA (422 de miliarde de lire sterline) pentru apărare – o creștere de aproape 20% față de anul precedent. Aceasta a fost cea mai abruptă creștere anuală din ultimii 70 de ani.

Dezbaterea privind securitatea ar trebui acum să intre într-o nouă fază, în care guvernele europene să înțeleagă implicațiile politice complexe ale reînarmării. Acestea devin treptat evidente. Exemplele includ un compromis mai accentuat între cheltuielile pentru apărare și programele sociale, precum și perspectiva ca Germania să dobândească superioritate militară pe lângă dominația economică.

Există, de asemenea, pericolul ca partidele populiste de dreapta să ajungă la putere având la dispoziție arsenale militare considerabil extinse. Astfel de partide conduc în prezent în sondaje în Franța, Germania, Regatul Unit și alte câteva țări, pe agende care se armonizează dificil cu cooperarea europeană de securitate de lungă durată.

Militarizarea Europei se adaugă uriașei acumulări militare globale, care crește riscul unui conflict major. Există, de asemenea, impactul nociv asupra mediului al reînarmării și amenințarea ca supramilitarizarea să eclipseze accentul Europei pe securitatea non-militară – o abordare bazată pe dezvoltare socială și prevenirea conflictelor.

Aceste provocări arată că reînarmarea reprezintă o schimbare fundamentală pentru ordinea europeană. Simplul atașament al acestei consolidări a apărării la structurile nereformate ale UE și Nato este probabil să creeze noi dezechilibre.

UE riscă să își piardă valoarea de proiect al păcii dacă se transformă într-o uniune de securitate fără o soluționare politică mai echilibrată și mai cuprinzătoare.

Abordarea consecințelor

În mai multe țări europene cresc îngrijorările privind necesitatea de a integra și limita viitoarea putere militară germană într-o UE mai profund integrată. Apelurile pentru o „armată europeană” reapar, cel mai recent din partea guvernului spaniol – dar încă fără precizie politică.

Cheltuielile pentru apărare cresc nu doar prin intermediul guvernelor naționale, ci și prin instrumente la nivelul UE care implică o securitate colectivă mai profundă. Multe guverne europene avansează către o securitate de tip nordic, la nivelul întregii societăți, în care resursele militare și civile sunt mobilizate în unison. Strategia Uniunii de Pregătire a UE, introdusă în 2025, urmărește și ea acest obiectiv.

Astfel de considerații arată că o Europă securitizată trebuie să fie susținută de o dezbatere politică la nivel continental și de canale de responsabilizare. Pe măsură ce cetățenilor li se cere să se mobilizeze în jurul unei apărări cu spectru complet, ei au nevoie de un cuvânt mai greu de spus în politicile de securitate. Ei au nevoie de o voce în compromisurile pe care cheltuielile mai mari pentru apărare le vor impune și în gestionarea unor chestiuni precum predominanța militară emergentă a Germaniei.

Totuși, procesul de reînarmare este în prezent desfășurat într-un mod care întărește trăsăturile opace, de tip criză, ale procesului decizional al UE, care au alimentat partidele populiste iliberale. Europa va avea dificultăți în a-și legitima orientarea spre securitate fără a-și revitaliza sistemul politic colectiv în moduri care să ofere o contribuție societală mai puternică și mai activă.

Puterile europene caută în prezent să acționeze mai ferm în apărarea intereselor lor geopolitice imediate. Fac acest lucru fără a abandona complet principiile ordinii liberale bazate pe cooperare și deschidere.

Dar ele întâmpină dificultăți în a conferi acestei combinații un conținut clar și precis. Guvernele europene nu au definit împreună o poziție comună privind măsura în care reînarmarea europeană ar trebui folosită pentru a proiecta extern o putere mai dură, pe lângă descurajarea agresiunii împotriva teritoriului european.

Desfășurările europene de securitate și prevenirea conflictelor în alte părți ale lumii s-au restrâns în ultimii ani. Retragerea forțelor militare ale UE din regiunea Sahel din Africa este poate cel mai notabil exemplu. Nu este clar dacă actuala orientare spre securitate urmărește să inverseze această tendință sau să meargă și mai departe în aceeași direcție.

Reînarmarea ridică, de asemenea, întrebări despre structura organizațională a ordinii europene. Dinamicile de securitate modifică echilibrele de putere și relația dintre diferitele organisme regionale. Ele readuc, de exemplu, Regatul Unit în afacerile europene și stimulează discuții despre forme noi și flexibile de alianță pe întreg continentul.

Modernizarea împărțirii poverii și a coordonării europene în cadrul NATO este întârziată. Dar este puțin probabil ca alianța să fie suficientă ca principiu structural de organizare pentru autonomia de securitate post-Trump. Vor fi necesare alte formate pentru a permite o adaptabilitate tematică și geografică mai mare.

Discuții pe teme de apărare și securitate au avut loc la summitul Comunității Politice Europene din Armenia, pe 4 mai. Acesta a implicat nu doar state membre ale UE, ci și Regatul Unit și alte puteri europene din afara UE. Eforturile recente ale coalițiilor europene privind securitatea Ucrainei și navigația în Strâmtoarea Hormuz pot anunța o tendință către grupări funcționale și schimbătoare de state.

Dezbaterile privind securitatea nu se potrivesc perfect cu spațiul economic și de reglementare al UE – iar acest lucru invită la reflecție asupra unor formate inovatoare. Exclus de la planurile de securitate ale UE, guvernul britanic are în special nevoie să vină cu idei proactive care să contribuie la reordonarea structurală, mult dincolo de negocierile actualei resetări UE–Regatul Unit.

Pe măsură ce UE își finalizează noua strategie de securitate, iar Regatul Unit avansează cu implementarea revizuirii sale strategice de apărare, guvernele europene trebuie să abordeze implicațiile politice ale reînarmării. Acestea prezintă provocări mai dificile și mai structurale decât majorarea bugetelor de apărare – însă, în prezent, guvernele le amână.

Până când aceste provocări vor fi rezolvate, reînarmarea europeană se va sprijini pe fundații fragile și va genera numeroase dificultăți în urma sa.

HINT

În mai multe țări europene cresc îngrijorările privind necesitatea de a integra și limita viitoarea putere militară germană într-o UE mai profund integrată. Apelurile pentru o „armată europeană” reapar, cel mai recent din partea guvernului spaniol – dar încă fără precizie politică.

AUTOR

Richard Youngs este profesor de relații internaționale la Universitatea din Warwick. El este, de asemenea, cercetător senior la Carnegie Europe