Episcopul Nicolae Ivan (1855-1936), o evocare la 90 de ani de la trecerea în eternitate

În după-amiaza unei zile de luni, 3 februarie 1936, blândul episcop Nicolae Ivan a închis ochii senin și liniștit adormind în Domnul. Cu o zi înainte fusese împărtășit cu Sfintele Taine de către duhovnicul său, preotul Simion Vasinca. Putem spune fără să greșim că „moșul”, așa cum îl alintau unii episcopi contemporani, era pregătit de marea trecere și-și încheiase socotelile cu viața pământească. De altfel, cu un an înainte își redactase testamentul și ultimele dispoziții. O boală pulmonară, dublată de o insuficiență renală îl măcinau încă din 1931, obligându-l să-și restrângă activitatea. Pentru omul activ și pragmatic, slăbiciunile bătrâneților au echivalat cu un fel de arest la domiciliu, provocându-i un real sentiment de înstrăinare față de credincioșii săi și o profundă durere sufletească, pe care nu a ascuns-o, ci i-a dat glas în plenul adunării eparhiale festive din 26 mai 1935, când și-a cerut iertare deoarece „de 4 ani n-am mai putut cerceta pe iubiții mei credincioși, cum am făcut până la 1931”.

În primii zece ani de arhipăstorire la Cluj, episcopul Nicolae vizitase toate parohiile eparhiei, sfințise biserici, slujise în mijlocul enoriașilor, din Munții Apuseni până în Munții Călimani, din Zalău și Baia Mare până la Târgu Mureș, Aiud și Borsec. Fotografiile de epocă și reportajele vremii ne dezvăluie că Nicolae Ivan a fost un părinte și un episcop iubit, azi am spune un ierarh popular, apropiat de oameni și de preoți, simplu și direct, cald, uneori hâtru, care se simțea foarte bine în mijlocul credincioșilor, cultivând relații apropiate atât cu preoții, cât și cu elitele universitare. După cum observase un contemporan, „personalitatea lui strălucit înzestrată, izbutise încă din viață să treacă în legendă și să rămână una din figurile fascinante ale Bisericii naționale din cuprinsul Ardealului dezrobit”. Iubit și apreciat de toți, moartea sa a provocat un val de emoție colectivă, ale cărei ecouri s-au reverberat în presa epocii și pe undele radioului național din București¹.

Funeralii naționale

Durerosul eveniment a fost adus la cunoștința autorităților centrale, civile, bisericești și militare, în frunte cu ierarhii Sfântului Sinod, cu membrii guvernului și ai Casei Regale. În aceeași zi, Gheorghe Tătărescu, președintele consiliului de miniștri, a adresat consiliului eparhial clujean o telegramă de condoleanțe în care aprecia că „în persoana Preasfințitului Episcop Nicolae Ivan al Clujului țara pierde pe unul dintre cei mai vrednici fii ai săi și Biserica strămoșească pe unul dintre cei mai zeloși slujitori”, motiv pentru care, sublinia primul-ministru, „numele său va rămânea neșters în istoria luptelor date pentru triumful românismului”. Pentru a-l omagia cum se cuvine guvernul a i-a organizat funeralii naționale, derulate la Cluj în 6 februarie 1936.

La nouăzeci de ani de la moartea episcopului Nicolae Ivan, pentru marea majoritate a contemporanilor biografia sa se pierde în negura istoriei. Închinătorii Catedralei Mitropolitane din Cluj-Napoca trec pe lângă statuia sa inaugurată la 30 noiembrie 2018 și-l văd ținând pe brațul stâng macheta Catedralei pentru a cărei edificare s-a zbătut ca nimeni altul și sub altarul căreia își doarme somnul de veci. Statuia scoate în relief principala sa însușire, și anume „pornirea spre fapte, neastâmpărul și setea de creație, din care au izvorât numeroase inițiative și realizări” la Sibiu și la Cluj, după cum l-a caracterizat academicianul Ioan Lupaș. Pentru profesorul Lupaș, episcopul fusese „omul faptelor”, un „creator de instituții religioase-culturale în capitala Transilvaniei”, ale cărui „mari înfăptuiri și neprețuite servicii” au fost închinate „pe altarul credinței străbune, pe al iubirii de neam și de țară”.

Nicolae Ivan s-a născut la 17 mai 1855 în familia lui Ioan și Maria Ivan din Aciliu, a căror casă a fost „un fel de rai pământesc”, după cum citim în amintirile ierarhului. Gospodari harnici, creștini evlavioși și darnici, respectați în sat, unde cununaseră 16 perechi și botezaseră zeci de copii, cei doi erau nelipsiți de la biserică, sădind această dragoste și în inimile celor cinci copii ajunși la maturitate: „n-a fost iertat să ne culcăm, fără a zice rugăciunile, iar dimineața după spălat și îmbrăcat toți eram datori să ne facem rugăciunile. Așa a fost în casa noastră. Era casă creștinească”². Nicolae, mezinul familiei, a urmat gimnaziul de stat din Sibiu și Seminarul Teologic Andreian, pe care l-a absolvit în anul 1877 cu calificativul „foarte bine”. În toamna anului 1877 a fost ales învățător la școala confesională ortodoxă din Săliște, unde a predat până în anul 1884. La 24 februarie 1880 s-a căsătorit cu Maria Jech, fiica notarului din Săliște, avându-i ca nași pe pr. Zaharia și Caliopi Boiu din Sibiu. Peste un an, la 15 februarie 1881 s-a născut rodul iubirii acestei căsnicii fericite, Veturia-Maria (1881-1920), dar bucuria tânărului învățător a fost de scurtă durată, deoarece la 9 zile de la naștere, tânăra lui soție Maria a murit de febră puerperală. A fost înhumată lângă biserica mare din Săliște, iar pe piatra ei de mormânt, care se păstrează până astăzi datorită grijii parohiei și școlii din Săliște, soțul ei a scris următorul epitaf: „Aici odihnesce în Domnul Maria Ivan răposată la 24 februar 1881 în floarea vieții de 18 ani. Și slova și piatra se vor nimici/În inima noastră în veci vei trăi. Nicolau soț, Veturia fiică”. Despre această dureroasă și grea încercare a vieții, Nicolae Ivan scria în autobiografia sa: „De n-aș fi avut această copilă, Dumnezeu știe ce s-ar fi ales de mine. Ea m-a oțelit în puteri, dorul de a-i da ei o creștere și a-i asigura viitorul, m-a împins la lucru, la cruțare și la o viață cât se poate de modestă”³. Acest moment de mare cumpănă nu l-a dărâmat, ci l-a oțelit și i-a înmuiat inima tânărului cleric Nicolae, hirotonit diacon de mitropolitul Miron Romanul la 26 octombrie 1880. Știa că nu se poate recăsători dacă dorește să slujească în continuare și a îmbrățișat cu devotament această cale a văduviei și celibatului. Avea 26 de ani. Trei ani mai târziu, de sărbătoarea Sf. Mare Mucenic Dimitrie din 1884 a fost hirotonit preot de același mitropolit și angajat pe postul de „spiritual și învățător la penitenciarul din Aiud”, care adăpostea circa 700 de delicvenți. În primăvara anului 1883, mitropolitul îl recomandase Vicariatului Apostolic al Armatei și Ministerului de Război de la Viena pentru ocuparea postului de capelan militar în Bosnia și Herțegovina, slujire pe care nu a luat-o în primire pentru că nu a dorit să o lase în grija bunicilor pe fiica sa Veturia-Maria, acceptând postul de duhovnic la Aiud, unde a slujit până în 30 septembrie 1890. Din experiența acumulată în anii petrecuți la Aiud, părintele Nicolae a scris două nuvele publicate la Brașov în 1899 sub titlul: Copilul de suflet și O căsătorie la țară, care avertizau asupra consecințelor nefaste pe care hotărâri pripite le pot avea asupra vieții țăranilor⁴.

Protopop de Alba Iulia

Între 1 octombrie 1890 și 31 octombrie 1892 a ocupat postul de redactor al Telegrafului Român de la Sibiu, îndeplinind în paralel și funcția de catehet al elevilor de la școlile catolice, luterane și maghiare de stat din Sibiu. În toamna anului 1892 a intrat în administrația bisericească ca protopop de Alba Iulia, iar între 1895 și 1897 a fost administrator protopopesc al Orăștiei, unde va contribui la apariția primei gazete românești din zonă: Revista Orăștiei. În cei cinci ani petrecuți la Alba Iulia a reparat casa parohială și clădirea școlii confesionale, atașându-se de parohie și de oraș atât de mult încât după înființarea Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului în 1921 a insistat ca orașul să treacă sub autoritatea acesteia, deși Alba Iulia este situată mai aproape de Sibiu decât de Cluj, iar străvechea Arhidieceză a Ardealului fusese redenumită Arhidieceza de Alba Iulia și Sibiu. În 1888 a fost ales membru al Sinodului Arhidiecezan și apoi al Congresului Național Bisericesc al Mitropoliei românilor ortodocși din Ardeal și Ungaria, ceea ce-i va ridica prestigiul în rândul clerului și-l va ajuta să câștige o experiență administrativă deosebită. Deloc întâmplător, începând cu 1 iunie 1897, mitropolitul Miron Romanul l-a numit asesor consistorial și referent al secției economice a arhidiecezei, pe care o va conduce 22 de ani până în iulie 1919. La 42 de ani, părintele Ivan primea în gestiune toate fondurile și fundațiile Mitropoliei Ardealului, precum și responsabilitatea reviziei contabile a celor 34 de protopopiate cu 936 parohii și 298 filii. În paralel a fost profesor de religie al elevilor ortodocși de la liceul de stat din Sibiu, unde i-a remarcat și sprijinit pe cei mai silitori adolescenți, între care s-au numărat Octavian Goga, Ioan Lupaș și Onisifor Ghibu, care i-au devenit prieteni și l-au sprijinit mai ales în activitatea sa de la Cluj.

În activitatea desfășurată la Sibiu și-a legat numele pe veci de trei mari realizări: 1) edificarea Catedralei Mitropolitane „Sf. Treime” (1902-1906) pe actualul amplasament, propus de Ivan încă din 1898; 2) mărirea edificiului Institutului Teologic Andreian prin construirea noii aripi în stil neoromânesc (1913-1914); 3) achiziționarea palatului Habermann (1910) din centrul orașului, astăzi Hotelul Intercontinental Forum. Din 1880 și până în 1919 a ocupat diferite funcții în administrația civilă, locală și comitatensă din Săliște, Alba Iulia și Sibiu, iar între 1906 și 1918 a fost vicepreședinte al Partidului Național Român din Transilvania, Onisifor Ghibu menționând că Ivan a condus dezbaterile politice cu „competență, demnitate, multă înțelegere și bunăvoință”, fiind un „om înțelept, cu experiență și cu autoritate morală”⁵. În această calitate a participat la Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 votând unirea Transilvaniei cu România. Spirit pragmatic și întreprinzător, părintele Nicolae a fost membru fondator și președinte al băncilor „Iulia” din Alba Iulia, „Vatra” din Cluj, „Lumina” din Sibiu și al „Casei de păstrare” din Miercurea Sibiului. De asemenea, între 1898 și 1919 a fost membru în comitetul central al Asociațiunii ASTRA.

Implicat în înființarea noii Episcopii a Clujului

Ca membru al consistoriului arhidiecezan a fost implicat în redactarea proiectelor înființării noii Episcopii a Clujului, în 1909 propunând organizarea unui consistoriu clujean după modelul celui orădean și depășirea discuțiilor sterile referitoare la împărțirea fondurilor șaguniene între cele trei eparhii proiectate la Cluj, Oradea și Timișoara. A repus în discuție această problemă la sinoadele din 1912, 1916 și 1919, când proiectul a și fost concretizat, părintele Ivan fiind ales, la 7 iulie 1919, președinte al consistoriului din Cluj, care va deveni, la 18 iulie 1921, Episcopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului și Clujului cu reședința la Cluj și autoritate canonică asupra a 12 protopopiate, 322 parohii și 270.000 credincioși ortodocși trăitori la nord de râul Mureș.

În 7/20 septembrie 1919 a intrat în monahism la mănăstirea Hodoș-Bodrog de lângă Arad, în 8/21 septembrie a primit rangul de protosinghel, iar la 8/21 ianuarie 1920 pe cel de arhimandrit. Ales episcop la 28 septembrie 1921, Ivan a declarat că se supune acestui act, „pe care îl consider voința lui Dumnezeu” și promitea să lucreze din toate puterile sale, „în frățească înțelegere cu toți fii Bisericii ca să ridic aici o cetate a ortodoxiei, din care să se reverse lumina Evangheliei în aceste părți expuse ale iubitei noastre patrii întregite și în veci nedespărțite”. La 21 noiembrie/4 decembrie 1921 a fost hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din Sibiu de către mitropolitul Nicolae Bălan, asistat de episcopii Ioan Ignatie Papp al Aradului, Iosif Traian Bădescu al Caransebeșului, Roman Ciorogariu al Oradiei și arhiereul vicar Ilarion Pușcariu. Ceremonia de investitură s-a derulat în Palatul Regal din București la 25 noiembrie/8 decembrie 1921, iar instalarea a avut loc de sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae în biserica parohială „Sf. Treime” din Cluj sub prezidiul episcopului Roman Ciorogariu al Oradiei.

Ctitorul catedralei clujene

În cei 15 ani de arhipăstorire la Cluj, episcopul Nicolae a organizat din temelie eparhia, a înființat 5 protopopiate, 77 parohii, 28 filii și 6 mănăstiri noi, a înzestrat-o cu numeroase imobile – între care reprezentativ rămâne impozantul palat arhiepiscopal din Piața Avram Iancu nr. 18 –, a ctitorit monumentala catedrală clujeană (1923-1933) și biserica Sf. Nicolae de pe strada Horea (1932), a întemeiat Academia Teologică (1924), a fondat „Calendarul Clujul Românesc” (1923), „Revista Renașterea” (1923), corul episcopesc (1921), tipografia (1926), librăria (1926), biblioteca (1922) și muzeul eparhial (1924). Acestora li se adaugă o serie de fonduri, precum cele „de pensii”, „de ajutorare preoțesc”, „al milelor”, „al pădurii”, „fondul cultural” și mai multe fundații importante în scopul sprijinirii activității culturale și pastorale a eparhiei, precum „fundația episcop Nicolae Ivan”, care avea menirea de a acorda burse pentru studenții teologi. În timpul păstoririi sale au fost construite 80 de lăcașuri de cult noi, 76 biserici și 4 capele, între care unele foarte impozante, cu o arhitectură românească de inspirație bizantină, precum sunt cele din Aiud, Huedin, Târgu Mureș, Teiuș, Turda și Zalău.

Episcopul Nicolae Ivan a fost fără-ndoială omul providențial ale cărui fapte și realizări edilitare, culturale și instituționale îl descoperă judecății istoriei drept un veritabil fondator de instituții și așezăminte bisericești ortodoxe și culturale românești. Prin realizările sale s-a dovedit un arhipăstor după model șagunian și un ctitor după exemplu ștefanian, simplu spus un reper vrednic de admirat și urmat. Veșnică să-i fie pomenirea!

CȘ II Dr. Mircea-Gheorghe Abrudan