Elizabeta a II-a – regina reginelor

ABC

Este şefa de stat a 16 ţări, cap al Bisercii anglicane şi conducător al forţelor armate britanice, titluri nominale pentru o putere simbolică, ce reuneşte la Windsor suveranii regali. Palatul a fost scenariul celei mai mari întîlniri a capetelor încoronate din acest deceniu.Toate familiile regale care sînt şefi de stat – cu excepţia reginei Sofia a Spaniei, care şi-a anulat vizita – au participat la acest dineu oferit de regina Angliei pentru a sărbători 60 de ani de la urcarea sa pe tron.

Ultima reuniune datează din 2002, la aniversarea a 50 de ani de la urcarea pe tron a reginei Elizabaeta a II-a. Deşi Casa regală britanică nu publică anticipat lista participanţilor, urma să fie prezente toate rudele reginei la o ceremonie la care au asistat nouă din cele zece monarhii care domnesc în Europa. În ordinea urcării pe tron, au participar regii Angliei, Danemarcei, Suediei, Olandei, Norvegiei, Belgiei, Luxemburgului, Monaco şi Lichtenstein. Dona Sofia, care trebuia să-l reprezinte pe regele Juan Carlos, îşi avea locul rezervat între regele Gustav al Suediei şi regina Beatrix a Olandei.

În 2002, capetele încoronate au fost convocate de două ori la Londra, cu prilejul nunţii de aur a reginei şi a funeraliilor Reginei mamă. Alaiul regal a participat la o cină oferită la Buckingham Palace de prinţul Charles, în timp ce britanicii vor trebui să aştepte pînă în primul week-end al lunii iunie pentru a asista la festivităţile prilejuite de nunta de diamant a reginei. În centrul ceremoniei se află prin urmare, Elizabeta a II-a, cea care îl numeşte pe primul ministru şi se întîlneşte cu el o dată pe săptămînă. Regina este parte integrantă a puterii legislative, alături de Camera Comunelor şi cea a Lorzilor. Diplomaţii acţionează în numele său şi tot ea numeşte episcopii la recomandarea primului ministru.

Walter Bagehot scria în 1867 în cartea sa, “The English Constitution”, că monarhia reprezintă “partea demnă” a statului, nu “partea eficientă”. Aproximativ 79% din britanici cred că monarhia joacă un rol religios “important”. Puterea sa este simbolică, nu politică. Dar prezenţa sa este atît de centrală în ritualul constituţional britanic, încît pare să întruchipeze statul mai mult ca oricare altă monarhie. Într-o ţară fără constituţie scrisă, nu există o lege care să-i stabilească funcţiile, delimitate de un amestec de convenţii şi norme ce datează de la Act of Settlement, din 1701, care reglementează succesiunea la tron.

Experţii coincid că, din punct de vedere material, capacitatea sa de intervenţie politică este mai mică decît cea a regelui Spaniei, care “arbitrează şi moderează funcţionarea regulamentară a instituţiilor”, potrivit articolul 56 al Constituţiei spaniole din 1978. La fel ca în Spania, legile parlamentului britanic necesită “consimţămîntul regal”, o formalitate exprimată în scris datînd din 1707. O altă exprimare a centralismului monarhic: discursul Reginei din deschiderea sesiunii parlamentare, în care suverana se limitează să citească – cu toată pompa de rigoare – programul legislativ stabilit de guvern, şi numai de guvern.

La ultima şedinţă din 9 mai, executivul a anunţat un proiect de lege pentru a reforma succesiunea la tron, eliminînd două vestigii ale istoriei: moştenitorul la tron să fie primul băiat al monarhului şi interdicţia accesului la tron a celui care se căsătoreşte cu un catolic. Proiectul, impulsionat de David Cameron, urmează să fie aprobat în octombrie de liderii celor 16 state din Commonwealth (într-un summit ce va avea loc la Perth, Australia) şi care vor trebui să-şi modifice constituţiile pentru această reformă a casei regale, considerată de mulţi drept ultima monarhie universală.