E plină ţara de morminte fără cruci…

L-am cunoscut pentru prima dată pe doctorul de suflete Traian Neamţu în ziua de 28 ianuarie a anului 2015, cu prilejul lansării ediţiei cu numărul 89 a revistei Memoria, care marca astfel împlinirea unui sfert de veac de la evenimentele care au dus la prăbuşirea regimului comunist din România, în decembrie 1989. Evenimentul a avut loc la Librăria Humanitas din Cluj-Napoca, fiind prezenţi Radu Preda (preşedinte executiv IICCMER), Claudia Dobre (Fundaţia Culturală Memoria), doctor Traian Neamţu (Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici – Filiala Cluj), istoricul Gheorghe Petrov, autorul a numeroase lucrări de dezgropare a rămăşiţelor pămînteşti ale luptătorilor anticomunişti executaţi de securitate şi subsemnatul, urmaşul unui erou-martir, Toader Dumitru, bunicul meu, executat pe Dealul Crucii din localitatea bistriţeană Nepos. Ştiam despre grozăviile pe care torţionarii comunişti le-au săvîrşit în închisoarea din Bistriţa, despre bătăile şi suferinţele îndurate de bunicul meu şi de ceilalţi arestaţi din lotul Liga Naţională Creştină, însă ascultîndu-l pe doctorul Traian Neamţu în acea zi, vorbind despre barbaria călăilor comunişti din celelalte închisori, cum sînt Gherla sau Galaţi, m-am cutremurat şi mărturisesc că am început să plîng ca un copil sub privirea bunului meu profesor Radu Preda de la Facultatea de Teologie din Cluj. Prietenia cu profesorul Gheorghe Petrov, omul care i-a readus din moarte la viaţă, în 2009, pe martirii mei din Dealul Crucii a însemnat pentru mine şi prilejul de a-l cunoaşte pe acest om ales, care a avut curajul să mărturisească pentru adevăr cu preţul unor suferinţe grele în temuta închisoare Gherla, dar şi în lagărele morţii din Balta Brăilei. M-am bucurat mult că nu m-a uitat şi în acest an mi-a dăruit cartea sa de memorii ‘’De ce, Doamne…?’’. Am considerat că este o datorie de suflet pentru mine să scriu cîteva cuvinte despre această carte a suferinţei, care pleacă în căutarea poporului pierdut, decimat de securitatea comunistă prin crimă şi teroare. În vremurile tulburi de după cel de al doilea război mondial, oamenii acestui popor pierdut, din care face parte doctorul Traian Neamţu, şi-au păstrat demnitatea şi au avut curajul să lupte pentru a redobîndi drepturile suprimate de regimul comunist, dreptul la liberă exprimare şi dreptul la proprietate. În numele acestor drepturi, familia doctorului Traian Neamţu a îndurat persecuţia „vrednicului’’ regim comunist care a confiscat casa şi tot pămîntul familiei. Cu toate aceste greutăţi îndurate, mama a reprezentat pentru copilul Traian Neamţu ’’o icoană sfîntă’’, care i-a lăsat cel mai sfînt testament: „dragul mamii… orice ar fi… să îţi păstrezi demnitatea şi conştiinţa’’. A împlinit acest testament şi a plătit cu ani grei de temniţă curajul de a mărturisi pentru dreptate. E greu de redat în cuvinte manualul de tortură la care tînărul Neamţu a fost supus în temniţele comuniste. Exploatarea şi lipsa de umanitate era maximă. Foamea, munca, boala, frigul şi bătaia erau viaţa „duşmanilor poporului” care au îndrăznit să vindece ciuma roşie. După eliberarea din temniţă va urma chemarea sufletului său, aceea de a fi doctor de minţi şi suflete şi va ajunge unul dintre eminenţii medici specialişti ai şcolii româneşti de psihiatrie şi întemeietor al Centrului de Sănătate Mintală din Cluj. Dar nu i-a uitat pe fraţii săi de suferinţă: 800.000 de oameni care au suferit în temniţele comuniste pentru că au avut curajul să spere şi să mărturisească pentru adevăr şi libertate, iar dintre ei 10.000 au fost executaţi de securitatea comunistă fără judecată şi aruncaţi în gropi comune, unele dintre ele rămase încă necunoscute, spre durerea urmaşilor, care şi-au văzut astfel anulat dreptul la memorie şi la o înmormîntare creştinească. În calitatea sa de preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Cluj a luptat din răsputeri să arate că cea mai mare pedeapsă pentru crimele securităţii este aducerea aminte… neuitarea… Fiii acestui popor pierdut mai au pentru noi o singură rugăminte: „Să nu ne uitaţi niciodată…”. Acest deziderat s-a concretizat în edificarea cu multă trudă şi sacrificiu a Monumentului Rezistenţei Anticomuniste din Cluj, al cărui ctitor este domnul Traian Neamţu. Lupta cu autorităţile insensibile la ridicarea acestui însemn pentru ca astfel de orori să nu se mai repete niciodată în vieţile şi în comunităţile noastre a fost grea şi istovitoare.De altfel, doctorul Neamţu constată cu regret că o condamnare a comunismului şi a călăilor lui în România după anul 1989 nu a existat, regimurile neocomuniste mulţumindu-se să îi protejeze într-o formă sau alta pe torţionarii comunişti cu pensii îndestulătoare şi să îi umilească pe luptătorii anticomunişti cu pensii de mizerie sau chiar cu lipsa medicamentelor care să le vindece bolile cauzate de chinul şi regimul de exterminare din închisorile comuniste. Memoria victimelor comunismului a fost păstrată de doctorul Neamţu printr-un centru de documentare deschis în fostul sediu al securităţii din Cluj, la Palatul Copiilor. Cu un contract de chirie din patru în patru ani încheiat cu această unitate şcolară, luptînd cu cei care doreau desfiinţarea acestui muzeu al ororii comuniste, doctorul Neamţu a rezistat eroic şi prin zeci de adrese a purtat mai departe flacăra memoriei rezistenţei anticomuniste, fără să uite rugămintea fraţilor săi ucişi în temniţele comuniste: ’’să nu ne uiţi frate… să nu ne uiţi niciodată…’’. Convocat fiind de Curtea de Apel Bucureşti, în 10 decembrie 2015, să depună mărturie despre crimele torţionarului Ficior, doctorul Neamţu scrie instanţei următoarele: „Nu pot să vin la Bucureşti. Sănătatea îmi este distrusă de cei şase ani de puşcărie de la Gherla şi din lagărele de exterminare din Balta Mare a Brăilei. Să îi aduceţi aminte criminalului de fraţii Neamţu, de cum lovea la carotidă cu latul palmei… Unde ai îngropat morţii de la Grindu?’’ Într-un sfîrşit, doctorul nostru de suflete îl întreabă pe Dumnezeu de ce a suferit el şi fraţii săi ucişi şi îngropaţi în morminte fără cruci. Cred că Dumnezeu i-a răspuns: ’’Pentru că ţi-ai păstrat demnitatea doctore… ţi-ai păstrat conştiinţa…, iar asta te fericeşte… fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate… a voastră este împărăţia cerurilor’’. Nu vă vom uita niciodată…

Pr. Vasile RUS