Divorţ

RADU VIDA

Instituţia căsătoriei este în declin. Nu spun o noutate, dar fenomenul devine îngrijorător.  Cea mai recentă statistică de la noi arată că o căsnicie durează, în medie, 13,2 ani. Femeile cu studii superioare şi bărbaţii cu studii medii divorţează cel mai repede. Şi: în 2011 numărul divorţurilor a fost mai mare cu 10% faţă de anul anterior.

Evident că divorţialitatea este strîns legată de nupţialitate. Şi ambele fenomene demografice au motivaţii diferite în ceea ce priveşte înfăptuirea lor. Cred că nici într-un caz, nici în celălalt nu trebuie făcute corelaţii între ce se întîmplă la noi şi aiurea. Cu toate că moda şi imitaţia, au fost, sînt şi vor fi mereu de actualitate. Dar, cu toată deschiderea spre Occident, cu toată influenţa „noilor modele” în mai toate compartimentele vieţii sociale, politice (şi mai puţin economice), nupţialitatea şi divorţialitatea de la noi nu prea seamănă cu cele din alte ţări din Bătrînul Continent.

Dacă la formarea cuplului, vremurile moderne au statuat voinţa liber consfinţită, la destrămarea familiei stau o serie de motive ce ţin (şi) de degringolada în care se află societatea românească. Devine tot mai dificilă asumarea responsabilităţii unei familii, din moment ce a crescut considerabil nesiguranţa zilei de mîine, posibilităţile de achiziţionare a unor locuinţe, lipsa locurilor de muncă stabile, scăderea nivelului de trai, creşterea perspectivelor de emigrare etc.

Neîndoielnic că oraşul aduce şi cele mai multe divorţuri, în creştere cu 14%, faţă de anul 2010. La ţară, însă,  divorţurile au crescut doar cu 1%. Cu toate deficienţele constatate în funcţionarea societăţii, cauzele invocate în divorţuri sînt axate pe infidelitatea conjugală, alcoolism, violenţele fizice, cauze combinate. Nimeni nu vorbeşte de creşterea nivelului de sărăcie, nevoia de depăşire a propriei condiţii sociale şi frînele puse în calea realizării ei de către unul din partenerii de cuplu, sau de incompatibilitatea sexuală.  Sigur e că, statistic, frecvenţa cea mai mare se înregistrează  în divorţurile de rangul I, bărbaţi şi femei cu vîrste cuprinse între 30 şi 34 de ani, şi persoanele de 40-44 de ani, cunoscute ca divorţuri de gradul II (cu alte cuvinte, cei care ajung să desfacă căsătoria pentru a doua oară).

Nu ştiu dacă e liniştitor faptul că situaţia nu este chiar aşa de tragică ca în alte ţări. Faptul că într-un singur an s-au înregistrat cu 10% mai multe divorţuri, în cifre absolute 35.780, înseamnă că situaţia se agravează. Pe lîngă aceste cifre, există situaţiile (tot mai multe şi acestea) în care, la bună înţelegere, cuplurile se despart, fără a apela la „dreapta judecată”, sau, pur şi simplu, în faţa notarului.

Nu cred că ne aflăm în faţa unei crize a familiei. Dar profundele schimbări ale comportamentului social, cît şi ale cerinţelor epocii postmoderne,  impun o mai mare responsabilitate din partea factorilor puterii de a asigura decenţa traiului, în aşa fel încît să se elimine, pe cît posibil, situaţiile conflictuale ce duc la divorţialitate. Toate calculele probabilistice ale demografilor rămîn inutile, dacă societatea nu poate asigura condiţii de trai decente, linişte şi siguranţă pentru întemeierea unei familii şi păstrarea relaţiilor de cuplu pentru o perioadă cît mai îndelungată de timp. Simpla „inventare” a unor legi, pentru diminuarea avantajelor dintre cuplurile legale şi cele stabile necăsătorite, nu poate rezolva situaţia.