Reputatul istoric Ioan Aurel Pop explică mecanismele „disprețului suveran” și face o analiză despre cum discriminarea confesională și politică de altădată a lăsat loc complexelor moderne. Fostul președinte al Academiei Române lansează un apel la demnitate, adevăr și rațiune, îndemnând la cunoașterea istoriei fără crispări, la depășirea complexelor de inferioritate și la asumarea unor elite intelectuale responsabile, capabile să construiască o conviețuire bazată pe respect reciproc. În opinia istoricului, nu există „popoare bune sau rele”, ci doar conducători care pot duce națiunile pe căi greșite.
Demult, în studenție, am auzit de la un profesor al meu expresia „dispreț suveran”, într-o împrejurare pe care nu am conștientizat-o atunci, dar, pe care, după un timp, citind și asimilând o seamă de documente medievale, am înțeles-o. Era vorba în fond de discriminare, de felul cum oamenii mândri (orgolioși) și societățile considerate civilizate i-au privit pe oamenii modești și umili și pe acele societăți ale lor, socotite neașezate, inferioare, instabile. De fapt, „suveranitatea” apărea în Evul Mediu ca fiind exclusiv apanajul lui Dumnezeu și, în esență, așa a fost întotdeauna. Oamenii se amăgesc cu suveranitatea inexistentă a lor și a statelor lor și fac uneori caz de ea. Singurul suzeran cu atribute de suveran deplin este Dumnezeu. Dar orgoliul omenesc a fost mereu mai puternic decât bunul simț și a condus la excese.
Văd azi, pe mijloacele acestea de socializare invazive, cum anumiți oameni, cu nume ciudate, false (pseudonime), se dezlănțuie, sub masca anonimatului, contra românilor ca popor, contra istoriei românilor. Unele astfel de grupuri sunt formate chiar din români (se vede după cum scriu că aceștia au româna ca limbă maternă) supărați, acriți de viață, chiar violenți în limbaj, care nimicnicesc românimea în ansamblul ei, o coboară mereu și chiar o înjură. Pentru aceștia, propria viață trecută a înaintașilor lor direcți și a neamului românesc este un scandal, o umilință perpetuă, grevată de incapacitatea de a performa. Românii devin astfel o masă cu spirit de turmă (gregară), gelatinoasă, fără formă și fără ideal, masă incapabilă să producă valori. Pentru ei, nu este agreată drept „calitate” a propriei națiuni decât înjurătura în limba română. În rest, limba română nu ar avea nicio utilitate, fiind bună doar pentru astfel de imprecații, de vorbe grele, de ultragii. Unii dintre ei au fost loviți de instituții birocratice și apăsătoare, alții au picat la examene și concursuri prin care sperau să avanseze în carieră, alții au văzut cum se înalță în funcții proștii, inculții și șmecherii, alții se consideră nedreptățiși fiindcă se supralicitează etc. Cu toții au motive să fie dezamăgiți, triști și amărâți. Dar sunt unii care nu se mulțumesc cu asta și devin violenți, necruțători, mojici chiar. Se supără nu pe instituțiile abuzive sau pe oamenii discreționari care i-au lovit și nedreptățit, ci pe țară, pe tot neamul românesc, pe orice și pe oricine este purtător al numelui de român. Ceea ce este o greșeală de logică. Dar cei atinși de durere și de revoltă recurg rareori la logică. Condamnarea țării tale și a neamului tău pentru eșecurile personale este, categoric, o eroare fatală, o blasfemie, rezultat al întunecării minții.
Cum este construită imaginea inamicului
Cei mai mulți atacatori implacabili ai românilor și ai istoriei lor sunt, însă, străini, nu neapărat de țară, ci de limbă, de credință, de obiceiuri și de tot ceea ce înseamnă identitatea românească. Faptul nici nu este de mirare pentru cunoscători. Maghiarii, mai ales cei născuți în Transilvania, au învățat și învață din familie, în școală și la bisericile lor că românii le sunt inamicii multiseculari, că românii sunt venetici peste pământurile lor, că s-au furișat din Balcani cu turmele lor și au potopit în Evul Mediu țara frumoasă numită Ardeal, că ungurii au dreptul primului venit și dreptul istoric de partea lor, că românii au uneltit contra ungurilor și că au pus mâna la 1918 pe țară, profitând de slăbiciunea maghiarilor, învinși în Primul Război Mondial. Toate cestea sunt asezonate cu multe detalii: românii sunt lași, murdari și hoți, românii au pierdut toate bătăliile, românii sunt trădători, românii au fost prolifici, fiindcă au mâncat multă brânză și au băut mult lapte. De asemenea, li se spune copiilor că românii au o credință religioasă înapoiată, plină de superstiții, că nu sunt europeni, că au profitat mereu de marile puteri ca să-și aplice planurile, că Țara Românească și Moldova sunt regiuni „balcanice”, „înapoiate”, pe când Transilvania este o țară avansată, cu oameni civilizați, dar ajunsă samavolnic pe mâinile României. Limba română, predată acum în școlile lor, în cea mai mare parte, tot de profesori maghiari, nu este iubită și, în loc de română, fac limba maghiară sau alte materii în maghiară. În timp ce la unicul liceu declarat românesc din Ungaria, „Nicolae Bălcescu” de la Gyula (Jula sau Giula), toate materiile se învață în maghiară, cu excepția limbii și literaturii române (câtă se mai face, cu explicații tot în maghiară), în România, la toate liceele maghiare, se studiază toate materiile în maghiară, cu excepția (teoretică a) limbii române. În plus, mai este și amestecul factorului politic, al UDMR, care declară că nu e partid politic (dar ce este?) și care a cerut și a obținut ca toată pregătirea unui elev și tânăr maghiar să se facă (să se poată face) numai în ungurește, de la grădiniță până la doctorat și abilitare. Statul numit Ungaria a stabilit, de la un timp, ca toți părinții maghiari din România care-și dau copiii la studii exclusiv în maghiară să primească stipendii pentru acești copii de la guvernul din Budapesta. Astfel, un maghiar pregătit în România poate să ajungă un excelent specialist în matematică, fizică, biologie, informatică, geografie, chimie, geologie etc., dar să nu poată să câștige la un concurs un post în România fiindcă nu cunoaște limbajul românesc al specialității lui. Cum posturile în limba maghiară sunt ocupate și sunt solicitate de prea mulți candidați, soluția nu este alta decât emigrarea. Astfel, tinerii maghiari emigrează, ca și românii, dar în procentaj mai mare, fiindcă ei au o dublă ispită: Occidentul și „patria-mamă”. Prin urmare, această educație exclusivistă se întoarce împotriva inițiatorilor ei, cu efect-bumerang. Sigur, din fericire, nu toți maghiarii urmează o astfel de traiectorie și majoritatea ajung să cunoască și limba română, să-și dubleze șansele de a ocupa un post (pot concura și pe posturi ungurești și românești) și să rămână în România. Dar o fac tot cu ideea superiorității absolute a neamului lor și în spiritul disprețuirii românilor. Faptul că am dreptate este arătat de recensămintele din ultimii 35 de ani, care arată că proporția de maghiari (nu numai numărul lor) scade mereu, mai puternic decât proporția românilor, care, paradoxal, crește în urma scăderii maghiarilor. Sigur, răuvoitorii ar zice că e vorba de deznaționalizare, numai că după 1989 este greu, dacă nu imposibil de dovedit așa ceva în România. Cum ar putea demonstra cineva că, după 1989, s-ar duce în România o politică de deznaționalizare? Dar discriminare contra românilor, da, se face, voluntar sau nu.
Rădăcinile medievale ale discriminării
Discriminarea, bazată pe dispreț, vine de demult. La 1279, un conciliu ținut la Buda, aducea o serie de interdicții la adresa ortodocșilor, adică, în Transilvania, a românilor. Între altele, ei erau opriți să mai construiască biserici de piatră sau de zid fără acordul autorităților catolice, iar catolicilor li se interzicea să mai intre în bisericile românești și să primească sfintele taine de la preoții răsăriteni. În 1366, nobilimea Transilvaniei îi cerea regelui Ludovic I de Anjou stârpirea tuturor „răufăcătorilor, mai precis a românilor” care se purtau ca răzvrătiții (fiindcă li se luaseră o mulțime de pământuri, pe care unii români le reluau cu forța). Tocmai în anul acela, regele avea să stabilească reguli precise de stăpânire a pământului și de nobilitate: niciun cnez nu mai putea să fie considerat nobil fără act de donație regală (iar aceste acte sau privilegii se obțineau greu, prin „servicii credincioase” aduse regelui și prin „recomandări” scumpe de la demnitarii curții regale) și niciun supus al regelui nu putea să mai fie considerat nobil dacă nu era catolic. Prin astfel de măsuri, cnezimea românească (foarte numeroasă mai peste tot în răsăritul regatului) a fost îndepărtată de la putere și nu s-a mai putut manifesta decât la nivel local, dacă nu venea vreun nobil maghiar catolic și cu acte de donație, ca să-l dea la o parte pe cnez. Prin astfel de măsuri – care au vizat inițial nu etnia, ci confesiunea răsăriteană a românilor – românii au fost îndepărtați de la conducerea treburilor țării, pentru că nu au mai fost lăsați să formeze o stare (=grup privilegiat) în numele lor, românesc, precum au fost lăsați nobilii maghiari, sașii și secuii. De aici, din faptul că românii nu mai erau admiși ca parte alcătuitoare de stat, s-a dezvoltat, de pe la 1400-1500 încoace, ideea că românii erau slugile nobililor. Cum în jur de 1500, nobilimea a început să se cheme pe sine „națiunea ungară”, observatorii nu mai spun că românii erau supușii nobililor, ci că erau „iobagii ungurilor”. În preajma anilor 1550, se iau decizii ale dietei (adunarea țării) cu putere de lege care stabilesc discriminarea românilor. De exemplu, țăranul „creștin” (catolic sau protestant) maghiar putea fi reținut doar pe baza mărturiei a șapte martori „creștini”, pe când țăranul „valah” pe baza mărturiei doar a trei „creștini” sau șapte „valahi”. Cu alte cuvinte, mărturia unui român valora în fața legilor de atunci sub jumătate din mărturia unui maghiar (raportul era de șapte la trei). La fel, legile mai stabileau că un „creștin” îl putea denunța pe român, dar românul pe „creștin” nu. Dacă așa stăteau lucrurile în secolul al XVI-lea, ne putem închipui ce a fost ulterior, în timpurile moderne. Prima încercare de îndreptare a situației, adică de egalizare a statului românilor cu al celorlalți, a luat-o Mihai Viteazul pe la 1599-1601, dar ea nu a durat, încât măsurile de represalii au readus totul la starea de discriminare de dinainte. Următoarea încercare de redresare s-a făcut pe la 1697-1701, când unirea cu Biserica Romei promitea, prin patente imperiale, recunoașterea egalității tuturor categoriilor de români cu acele categorii echivalente din rândul națiunilor privilegiate. Dar nici aceste documente nu s-au aplicat decât în foarte mică măsură. Astfel, românii au început în secolul al XVIII-lea lupta lor de emancipare națională (condusă la început de episcopul Ioan Inochentie Micu), care a durat peste două secole și nu s-a terminat decât la 1918, prin unirea Transilvaniei cu România. Principiul aplicat a fost clar și a vizat respectarea autodeterminării naționale, recunoscute de SUA și de toată comunitatea internațională care conta atunci: soarta politică a unui teritoriu era decisă de majoritatea populației și, cum românii erau majoritari în Transilvania, unirea decisă de ei cu România a fost validată pe plan internațional de Conferința de Pace de la Paris din anii 1919-1920. Pentru Ungaria și pentru opinia publică maghiară, a fost o lovitură de moarte. Adică de ce și cum să piardă Ungaria două treimi din teritoriu și din populație? Pentru unguri nu conta că Ungaria nu mai avea rolul de mare putere din secolul al XVI-lea, când se destrămase; nu conta că se ridicase iarăși Ungaria numai alături de Austria, cu aceasta din urmă drept vioara întâia și doar pentru 51 de ani (1867-1918); nu conta că părți întregi ale regatului, precum Croația, Slovacia, Transilvania, Voivodina etc. nu fuseseră niciodată ungurești, ci fuseseră și erau locuite în majoritate de alte popoare.
Fondul revizionist a rămas neschimbat
Pentru unguri, a fost șocul cel mare numit „tragedia Trianonului”, șoc augmentat de elitele maghiare care nu au încetat niciodată să întrețină mentalitatea Ungariei Mari și ideea de răzbunare față de țările care un îndrăznit „să smulgă pământul patriei”. Orice regim a venit în Ungaria după 1918, de la cel de extremă stângă a lui Kun Bela (care voia să ducă în 1919 bolșevismul și comunismul din Republica Sovietică Ungaria spre Apus) până la cel de extremă dreaptă al lui Horthy Miklos (care a intrat călare pe cal alb în Ardealul cedat în 1940) și de la „comunismul gulaș” până la guvernul lui Victor Orban, ideea revanșei nu a fost niciodată abandonată. Victor Orban, rămas fără funcție și fără audiență în Ungaria, vine la noi în „țara nimănui” (lipsită de guvern și de autoritate în nume național) și își proferează ideile antiromânești fără nicio opreliște. Oare dacă vreun lider român s-ar duce în Ungaria și ar ataca integritatea teritorială a statului ungar, ar fi lăsat liber? Mă îndoiesc. Dar la noi este voie orice, inclusiv înjosirea românilor și a României. Formele de manifestare ale ideii au fost diferite, dar fondul revizionist a rămas neschimbat. Fondul acesta a presupus și „disprețul suveran” față de români, de multe ori nemărturisit în public, dar mereu prezent. O formă evidentă a acestui dispreț este refuzul liderilor UDMR și, prin exemplu, al multor maghiari din România de a respecta simbolurile naționale românești, de la Drapel și Stemă până la Imn și la Ziua Națională. Exemplu: de 1 Decembrie, unii lideri maghiari, inclusiv cei care fac parte din Guvernul României, poartă doliu la rever, ca să arate că ei „nu au ce sărbători, ci jelesc”. Firește, nu se poate să le ceară nimeni cu scaun la cap acestor maghiari să se bucure de ziua bucuriei românilor, dar poate oricine să le ceară să se poarte cu decență, cu respect față de România și față de români. Dar cum să ne mai mirăm, când anumiți miniștri din Guvernul României recunosc declarativ că nu apără interesul național al României, ci pe cel al Ungariei? Să zicem că este treaba lor pe cine slujesc, dar dacă nu slujesc România cum se poate să fie membri în Guvernul României? S-a mai pomenit așa ceva în altă parte? Oare organismele de specialitate, menite să apere statul român, ce fac? Mai există ele? Nu vreau să fiu patetic și știu că dragoste cu de-a sila nu se poate, dar respectarea Constituției României și a demnității românilor nu țin de dragostea pentru români, ci de obligația de cetățean (chiar și a celor cu dublă cetățenie).
Mentalitățile se schimbă cel mai greu
În aceste condiții, nici românii ardeleni nu au multe motive de fi foarte respectuoși față de elita ungară și de a accepta „superioritatea națiunii maghiare”, ideea de „civilizare de către maghiari a Bazinului Carpatic” sau „marile realizări ale istoriei poporului maghiar”. Și printre români sunt manifestări de dispreț față de maghiari. Acțiunea are și reacțiune. Azi, vechile deosebiri confesionale și de mentalitate s-au mai diminuat. A rămas bariera lingvistică, inclusiv pentru faptul că cele două limbi, maghiara și româna, sunt radical diferite. Și au rămas prejudecățile încurajate și întreținute de politicieni, care nu ar mai putea forma partide naționale (plătite de la buget) dacă oamenii s-ar înțelege omenește. Din fericire, înțelegerea aceasta sporește mereu la nivelul comunităților locale, acolo unde politica nu se amestecă ori se amestecă mai puțin. Însă disprețul acela suveran există încă, din varii motive: ungurii au origine asiatică fino-ugrică și sunt din familia popoarelor uralo-altaice (influențați de turcici); românii au origine occidentală, romană, vorbesc o limbă romanică și au fost creștinați în latinește; ungurii din Transilvania prelungesc masa poporului lor dinspre apus (unde s-a aflat Ungaria propriu-zisă); românii din Transilvania prelungesc masa poporului lor dinspre sud-est (unde au avut două state aproape independente și unde este capitala lor); în timp de maghiarii au fost dominați de un imperiu central-european, catolic (cel habsburgic), românii au fost dominați de un imperiu de la marginile Asiei, islamic (cel otoman); în timp ce ungurii au căzut în partea prosperă a Europei, caracterizate prin civilizația catolică și protestantă, capitalistă, românii au căzut în partea decadentă, bizantină, cucerită în mare parte de otomani și influențată de o civilizație foarte diferită de civilizația europeană. Aceste rădăcini și caracteristici diferite nu se poate să nu fi rodit până astăzi, numai că, în societatea inteligenței artificiale ele ar trebui să pălească, să nu mai aibă importanță. Nu se mai vede nicio deosebite între un informatician de la București și unul de la Budapesta sau unul de la Vilnius. Și atunci de ce să continuăm cu insinuările, cu amăgirile, cu prejudecățile și mai ales cu „disprețul suveran”. Acesta din urmă vine dintr-o mentalitate veche, de stăpân, răsfrântă peste un popor românesc care nu a pierdut încă vechea mentalitate de slugă, de servitor. Mentalitățile se schimbă cel mai greu, mai ales când sunt întreținute.
Atitudine de superioritate față de români
Noi, istoricii de meserie, respingem elucubrațiile dacopaților despre traci și daci, cum că aceștia ar fi dominat lumea cândva, că ei s-ar trage din pelasgi și s-ar afla sau ar fi meniți să fie (în temeiul unei afirmații întâmplătoare a lui Herodot), între stăpânii cei mari ai planetei, alături de indieni. Din păcate, la toate popoarele sunt adepți ai unor astfel de teorii. De exemplu, la unguri există un grup care susține că poporul lor se trage de la Sumer, de unde a pornit civilizația mondială și că ungurii au fost superiori inclusiv grecilor și romanilor.
Elitele popoarelor care au avut diferende teritoriale cu România, aruncă astfel de „petarde” ca să înjosească poporul român. Din Rusia, de la cele mai înalte tribune, se proferează elucubrații despre poporul român, care ar fi inferior până și față de disprețuitul „popor moldovenesc”. De când rușii au prins gust de vinurile și fructele Moldovei, de dealurile molcome și de cerealele bune, nu mai prididesc cu eforturile de dominare. Au luat jumătate din principatul Moldovei (ei spun că de la turci, fiindcă așa pretindeau turcii, dar Moldova nu era o țară cucerită și islamizată, ca țările creștine din Balcani), spre a putea lua ambele „Principate Dunărene” (cum numeau ei Țările Române, ca să nu folosească apelativul etnic de „român”), ca să-și deschidă drumul liber spre inima Imperiului Otoman. Comunismul rusesc a întregit opera țarilor în privința Basarabiei și a întregii Moldove, ciuntite și rusificate, rășluite de ținuturile ei nordice și sudice, ca să dezbine și să stăpânească mai ușor. Azi, rușii aruncă cu jigniri la adresa românilor, prostesc populația rusă dezinformată, spunând că românii sunt un neam inferior, „țiganii italienilor” (!), care mor de foame în Uniunea Europeană. Din păcate, nici în Ucraina nu stau lucrurile mult mai bine, fiindcă mijloacele de informare din țara atacată de ruși și ajutată de noi au aceeași atitudine de superioritate față de români, iar autoritățile încurajează restrângerea școlilor românești și îngrădirea bisericilor de la slujbele în limba română. Ucraina are uneori pretenții de superioritate după model rusesc, ca și cum ar fi devenit tot un fel de Rusie, animată de „dispreț suveran” față de români și de alți străini. La fel, sârbii sunt învățați la școală că românii nu au avut state ale lor decât foarte târziu și acelea după model sârbesc, dar ocupate de turci la un moment dat. Românii din Serbia sunt împărțiți în două: cei din Banat sunt numiți „români”, iar cei de pe Valea Timocului (care vorbesc un grai oltenesc) sunt numiți „vlahi”. Ideea este tot aceea de dezbinare și de diminuare a forței minorității române. Biserica sârbă – care a dominat odinioară ierarhia românească și Transilvania și mai ales din Banat – este liberă să se manifeste în România cu specificul ei, cu organizare și ierarhie proprie, pe când Biserica românească din Serbia (cu rang de episcopi și cu centrul la Vârșeț) nici nu este recunoscută de Patriarhia Sârbă după rangul ei real. La fel, bulgarii învață că românii nu au prea existat în istorie, că bulgarii au creat imperii în Balcani și în Carpați, că i-au cucerit pe români, că Țaratul Româno-Bulgar, creat prin răscoala de la 1186, a românilor și bulgarilor contra bizantinilor, a fost „curat bulgar”, că românii au luat samavolnic Dobrogea, lipsind Bulgaria de teritoriile sale „naționale” etc.
Cel mai mare popor din sud-estul Europei
Și totuși, în ciuda urii și a prejudecăților, mai mult xenofobe și șovine decât naționaliste, românii sunt cel mai mare stat (deși ciuntit din nou după Al Doilea Război Mondial) și sunt cel mai mare popor din sud-estul Europei. Doar nu au picat din cer și nici nu au venit din fundul iadului (cum a remarcat cândva marele istoric francez Ferdinand Lot) , ci au trăit aici din vechime, cu defectele și calitățile lor. Eu nu știu ca românii să învețe la școală lucruri injurioase față de vecinii lor, ci doar fapte care s-au petrecut aievea. Firește, dacă rușii au răpit pământuri românești (ajunse acum, în parte, în Ucraina), nu avem cum să spunem opiniei publice că acele pământuri erau turcești sau slave, așa cum pretind unii „toboșari” ai acestor timpuri tulburi. Pentru noi, bucățile de pământuri ale Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei nu au cum să fie străine, chiar dacă le-au răpit și și le-au însușit pentru un timp străinii. Natural, dacă proporția populației s-a schimbat între timp, dacă românii au ajuns, în Maramureșul de la nord de Tisa, în Bugeac și în Bucovina de Nord, minoritari, am spus clar că nu avem pretenții teritoriale, dar voim respectarea drepturilor minorităților după standarde europene, așa cum face România cu minoritățile ei. Nu este o mare filosofie, dar este o realitate greu de acceptat, deoarece nici autoritățile statului român nu fac nimic pentru respectarea acestor drepturi. Austriecii, deși situați mai departe de România și fără pretenții teritoriale față de aceasta, învățau la școală până nu demult că românii sunt un „popor de periferie”, că Transilvania (dominată de Habsburgi de la 1688), Banatul (anexat de ei de la turci în 1718) și Bucovina (răpită de ei la 1775) erau „provincii de periferie”, că românii se situau între popoarele „fără istorie”, fiindcă nu creaseră state mari și imperii în trecut și fuseseră buni doar „de muls” de către cei importanți și mari. Așa stând lucrurile, nu e de mirare că un cancelar austriac (legat de Rusia, ca mulți membri ai elitei de la Viena) s-a opus cu încăpățânare intrării României în „Spațiul Schengen”, animat, între altele, de convingerea „înapoierii valahilor”. A fost o mostră clară de prejudecată jalnică la adresa românilor, mai ales că aveam atunci în fruntea țării un președinte german, de aceeași limbă maternă cu austriecii. Nici asta nu a contat ca să poată clinti „disprețul suveran” al unui demnitar „european”, educat „imperial” în raport cu anumiți „supuși nevrednici” de odinioară. Istoria are carențele sale, așa cum le are și viața în general (istoria este, de fapt, viața oamenilor care au fost), dar azi am putea să trăim în armonie, mai ales că – cel puțin în Uniunea Europeană – granițele „s-au spiritualizat”, așa cum a visat cândva Nicolae Titulescu (câteodată mult prea visător).
Oare nu ar fi mai bine să lăsăm istoria pe mâna istoricilor, să o cunoaștem fără crispări și să mergem împreună înainte? Un istoric pragmatic găsește atâtea exemple de trai împreună și chiar de înfrățiri între români și străini, încât nimic nu ne împiedică să urmăm exemplul lor. Numai că eu nu cred în pragmatism versus adevăr (așa relativ cum e el), fiindcă adevărul iese oricum la iveală și nu e bine să ne prindă nepregătiți. Popoare bune și popoare rele nu există pe lumea asta. Toate popoarele sunt la fel, diferite sunt elitele lor, conducătorii lor, care duc adesea popoarele pe căi greșite și chiar la pierzanie. De aici se vede cât de importantă este existența elitelor intelectuale serioase, capabile și responsabile.
Ioan Aurel POP
(Intertitlurile aparțin redacției-n.n)
