Din condei…Simon de Bissenos, Istorii de nicăieri

Pe numele său real, Marius Horațiu Simon revine în atenția noastră cu un nou volum, bilingv (româno-francez), un volum de proză scurtă intitulat „Ceața”, în care își propune să consemneze câteva „istorii de nicăieri”, cum el însuși le denumește (<<Deux histoires insolites>>, în franceză).

Absolvent al Liceului „George Barițiu” și al Facultății de Filologie din Cluj-Napoca, profesor de limba franceză, în anul 2002 Marius Horațiu Simon a fost distins cu titlul de Cavaler al Ordinului „Palmes Académiques”. A publicat volumele „Terra incognita, povestiri de nicăieri” (Edilivre, 2014), „O ușă oarecare, aici sau nicăieri” (Edilivre, 2017), „Istorii, Cluj” (Napoca Star, 2019). Prezent în revistele: Le français dans le Monde (Franța), Destine literare (Canada, SUA), Contact Internațional (Iași).

„Ceața, Istorii de nicăieri” este o apariție editorială recentă, din 2022, ce continuă, iată, colaborarea cu editura clujeană Napoca Star. Cartea cuprinde un număr de șase proze scurte în limba română, două dintre ele fiind traduse și în limba franceză (e vorba de „Izolare plăcută” – <<Bon confinement>> și „Murmurul blând al apusurilor violete” – <<La complainte des couchants violets>>), secțiune care se încheie cu un cuvânt de mulțumire (<<Remerciements>>) către cititori și un îndemn binevenit, acela de a ne urma propriul țel înalt, fiecare dintre noi: <<A toi, lecteur, de trouver ton Graal. Il tʼappartient.>>

În încercarea de a deconstrui și a deconspira, de a sparge barierele unor ziduri fragile, ca o „dantelă mătăsoasă de fluturi” – citându-l pe autor -, pentru a pătrunde mai bine oamenii și lumea, în căutarea zgomotului existențial, Simon de Bissenos își ia răgazul necesar și se așază în mijlocul dimineții sau al parcului. Imboldul rațiunii, al spiritului analitic, acțiunea pornită din instinctul apropierii de celălalt sunt întrerupte, din când în când, de supoziții, de onirismul escapist – voluntar sau nu -, de reveria cu ochii deschiși…

Notațiile cotidiene, filele de jurnal citadin surprind o dimensiune hiperbolizată, din observatorul atent naratorul se vede prins în vortextul incontrolabilului până în punctul în care mai poate doar să constate nu și să acționeze. Este portretul unui eu solitar (în parte din cauza circumstanțelor, chiar planetare), dar totuși amabil, binevoitor.

Istoriile lui Simon de Bissenos încep în lumea imediată dar se sfârșesc în cealaltă, pe care doar apucăm să o „gustăm”. Există mai tot timpul preocuparea pentru imaginea oglindită, pentru dialogul chiar și la simplul nivel al contactului vizual (Celălalt mă vede sau e orb? se întreabă, adesea, autorul).

Realul și fantasmagoricul plăsmuiesc o existență necesară memoriei auctoriale, în permanenta căutare a clarificării, a certitudinii („Un lucru era sigur.”), dincolo de acel „poate”.  Multe din evenimente sunt sau pot fi pure subiectivități, însă atât de puternice încât creează ele însele o „istorie oarecare”, un fel de univers paralel.

Reperele exterioare de care încearcă să se sprijine revin cu recurență (cerul albastru, copacii, vântul, păsările, stelele etc.); trecerea în lumea imaterială – să o numim moarte sau vis al morții – este deschisă prin foc sau lumină orbitoare, călăuză spre un alt tărâm. Sau, pur și simplu, în alte cazuri, urmele nu se cunosc, se pierd, pentru cei care le vânează cu înverșunare.

Coșmarul vieții alunecă în nefiresc, în imprevizibil, dureros de misterios…Evenimentele supranaturale împing orașul și pe locuitorii săi afară din așa-zisa banalitate sau monotonie în care sunt „condamnate” să ființeze.

Prin prisma jocului alegoric clar-obscur, în orașul-labirint (devenit uneori iadul pe pământ), descoperim în spatele „perdelei de ceață” „obsesia” pentru viața de apoi. Călătoria cu destinație finală, la momentul dat, are loc printr-un tunel (prelungire a mormântului?), la capătul căruia ne așteaptă cineva cu brațele deschise („Totul în jur nu e decât o lumânare care moare blând. O lumină albă, orbitoare, care mă cuprinde în brațe”).

Parte din toate aceste istorii sunt inspirate de condiția insului izolat la domiciliul propriu, în contextul pandemiei. Pandemie ce a generat o serie de fobii și care, în unele cazuri, s-au acutizat vizibil. Nu lipsesc nici scenariile apocaliptice, înțelese ca finalitate a manifestării justiției divine asupra omenirii sau a unei conspirații nefericite, în dauna indivizilor și a planetei.

„E o proză care adâncește clivajul cu realitatea, transmițând ceva din parfumul revolut al începutulului de secol, o proză care se reține și își consolidează obsesiile”, așa încadrează Mircea Popa scriitura lui Simon de Bissenos din actualul volum, în textul însoțitor de pe coperta 1 a cărții.

„Ceața” – o narațiune (istorisire) ca o descărcare a energiilor ce au înlănțuit sinele în așa-numita (ironic) „izolare plăcută” la domiciliu. Ceața, un suprapersonaj halucinant, invadator al cadenței obișnuite a lucrurilor…Cartea se citește cu lejeritate, cu rapiditatea și rigorile unei scrieri realist-fantastice, din care nu lipsesc ipostazierile antropomorfe și zoomorfe de domeniul fabulosului.

„Nu vom muri toți într-o zi, dar într-o zi toți vom muri”, citează Simon de Bissenos din Ioan Moldovan („Joi de aprilie”). Gândul la moarte este o constantă, uneori el apare ca o salvare din „infernul pământesc”, alteori ca o speranță de accedere la cunoașterea a ceea ce va urma.

Iulia GHIDIU