Despre spiritul Crăciunului, scorburile pavoazate și golul fără loc

Suntem pe ultima sută de metri în care să mai putem verifica, îmbunătăți, confrunta și purifica „spiritul de Crăciun”, pe care mulți îl identifică într-un „mix” conținând o atmosferă „magică, de sărbătoare, de bucurie, de întâlnire cu familie și prieteni”, în care se regăsesc valori importante precum bunătatea, solidaritatea, relațiile. Pentru mulți predomină o notă de euforie și nostalgie, pentru alții, mai puțini, sentimentul e de apăsare, tristețe sau frustrare, fie pentru pierderi dragi a căror percepție se accentuează acum, fie pentru dificultatea de a ține pasul cu ofertele comerciale care încearcă să circumscrie material sensul sărbătorii.

Ceea ce poate fi ușor cunoscut sau recunoscut drept un fenomen religios și comercial, e probabil puțin cunoscut din punct de vedere neuro-biologic. Foarte puțini vor fi auzit că există o localizare bine circumscrisă a faimosului „spirit al Crăciunului” și anume în creierul uman. Nu e o afirmație fără suport. În urmă cu vreo 6 ani, un grup de cercetători danezi, coordonați de cercetătorul neurolog Anders Hougaard de la universitatea din Copenhaga, a publicat în  British Medical Journal (BMJ) un studiu intitulat „Evidența unei rețele a spiritului de Crăciun în creier: studiu RMN funcțional”. Obiectivul studiului era exact localizarea „spiritului Crăciunului și a mecanismelor neuro-biologice implicate”. Nu vom încerca o analiză ori recenzie detaliată a studiului. Ajunge să ne lăsăm uluiți de faptul că s-au stabilit cinci arii din creier în care ar sălășlui spiritul Crăciunului, care au reacționat mai activ în fața imaginilor cu tematici de Crăciun (cortexul premotor stâng și cortexul motor primar, lobul parietal inferior și superior drept și cortexul somatosenzorial bilateral primar), zone asociate, printre altele, cu spiritualitatea și recunoașterea facială a emoțiilor.

Dincolo de această curiozitate și „găselniță” cerebrală, merită să ne întrebăm unde ar fi de localizat motivul bucuriei de Crăciun, de care se tot pomenește în acest timp. De unde? Din afară? De la lumini și reduceri de preț? De la vizita fugară a celor veniți de departe, absenți tot anul (ar fi oare diferită consistența bucuriei dacă ar veni în alt moment al anului?)? De la cântările specifice? De la pomul de Crăciun sau de la cadourile de sub el?

De multe ori, în perioada aceasta, se tot repropune un film, vezi Doamne mostră a „spiritului Crăciunului” – Mamă, am pierdut avionul sau Singur în casă. Parafrazându-l și folosindu-l chiar la identitatea „spiritului Crăciunului”, nu putem să nu constatăm că ne oprim la numele de împrumut al sărbătorii și am cam rătăcit numele original: Nașterea (ori Născutul, cum apărea în Cazania lui Varlaam din 1643) sau Întruparea Domnului. Teoretic, alte popoare sunt mai avantajate, deoarece numele le ajută să-și amintească: Noel, Nadal, Natale, Navidad – Nașterea. Ca atare, am ajuns în pragul unei sărbători cu risc de scorbură sau de mormânt văruit (cum îi chema Isus pe farisei), frumos în afară și găunos înăuntru, căci prea mult ne limităm să pregătim sărbătoarea, uitând de Sărbătorit. În același ton se plasează și directiva Comisiei Europene (deocamdată eșuată sau amânată) de a se interzice până și folosirea numelui creștin al sărbătorii, vizând eliminarea conținutului, permițându-se doar „formatul”.

O sărbătoare afară, cu rezonanță (magnetică) doar în creier, dar nu și în inimă, ajută sigur la o atrofie spirituală, la condiția de scorbură spirituală. Alături de pomii împodobiți, riscăm să ne alăturăm ca scorburi strălucitoare, neîmpodobiți pe dinăuntru. Eventualele riscuri care altă dată ar fi putut alerta pompierii, pentru incendii de la instalațiile electrice, sunt înlocuite cu inofensiva implozie, dar cu focuri de artificii…!

Omule modern, adult și totuși slab în gândire și voință, lasă-te luat de mână de Pruncul din Betleem, nu te teme, ai încredere în El.

Dacă lipsește recuperarea sensului, motivului real al sărbătorii, a bucuriei și stuporii inimii că Dumnezeu Se face accesibil omului, Se întrupează, Se face Prunc, se face aproape,  riscăm întruchiparea unui paradox: de a fi goluri ce nu au și nu lasă loc lui Dumnezeu, oricât de mic S-ar face! Și de a repeta rușinea Betleemului: că nu era loc pentru El, între oameni!

Modul de a fi Dumnezeu, de fapt, pune în criză modul nostru de a fi oameni. Contemplarea chipului acelui Prunc, al lui Dumnezeu, prezent pentru totdeauna în omenire, pentru noi și cu noi e sursa bucuriei Crăciunului. Nu se rușinează Dumnezeu să coboare până la om pentru a-L ridica la Sine, iar sărbătoarea Crăciunului (Nașterea) e punctul în care Cerul și pământul se unesc, departele devine aproape, Cel ce exista înainte de timp începe să fie în timp, „Domnul universului a luat natura de serv” – exclama sf. Leon cel Mare (Sermo 2 la Naștere, 2.1). Ceea ce este Dumnezeu – eternitate, forță, sfințenie, viață, bucurie – se unește cu ceea ce suntem noi: slăbiciune, păcat, suferință, moarte.

Lucru surprinzător poate, nu lipsește din teologia și din spiritualitatea Crăciunului nici… „comerțul”: admirabile commercium e o fericită formulă a Părinților Bisericii, definind un minunat schimb între divinitate și omenire, în care Dumnezeu asumă natura omenească pentru ca ființa omenească să poată fi îndumnezeită, un schimb de bună seamă impar, cu totul în favoarea omului și înfăptuit doar din iubire și gratuit. Începând cu Irineu din Lion, formula schimbului („comerțului”) a devenit în primele secole cartea de identitate a creștinilor.

Numai reamintindu-ne că numele lui Dumnezeu la Crăciun se rostește complet – EmanuelDumnezeu-cu-noi – putem vedea altfel ființa și viața noastră, oricum ar fi ea înconjurată din afară. Și ne lansează întrebarea: noi suntem cu El? Este ocazia în care Domnul ne spune că suntem sărbătoarea Lui, că așteaptă ca daruri… pe noi, pe care El e gata să ne accepte și să ne transforme în Sine, nu din afară, ci dinăuntru, după Viața căreia suntem dispuși să-I facem loc în viața noastră. Cere ca în golul nostru să-I facem loc. Nașterea Lui e dar de Viață și darurile făcute de noi să fie și cu dorința de a deveni noi înșine daruri, de a dărui la rândul nostru ceva din noi înșine, a dărui la o parte din timpul nostru, a deschide timpul nostru către Dumnezeu. Crăciunul a devenit Sărbătoarea darurilor pentru a-L imita pe Dumnezeu care ni S-a dăruit.

Pr. Cristian LANGA

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut