Despre obiectivitate şi denigrare

În prima parte a lunii septembrie 2012 ziarul dumneavoastră a publicat un articol, care a avut un supertitlu în limita superioară a paginii întrebarea: A FOST PROFESORUL ANDREI MARGA COLABORATOR AL SECURITĂŢII ?

Am fost atent o vreme să văd replica acestei întrebări. Nu am avut succes. Ca urmare socotesc de datoria mea de a încerca să răspund la întrebare, deoarece am trăit, cu 60 de ani în urmă, episoade profesionale în care întrebarea de mai sus a vizat un număr important de cadre didactice de orice fel.

Într-o zi, tovarăşa preşedintă a Filialei Cluj a Academiei Române , prof. dr. RALUCA RIPAN, ne-a convocat pentru a doua zi la Institutul de Chimie din cartierul Donath, unde doamna RIPAN tocmai terminase construcţia unei noi aripi şi un amfiteatru impunător. La ora 11 în ziua cu pricina sala era plină. Apar pe tribuna amfiteatrului trei persoane , una în uniformă şi două în civil, şi ne citesc dispoziţiile unui minister din guvernul României, care ne-a chemat la acest  instructaj,  prin care sîntem invitaţi ca la orice contact de orice fel cu un străin, în ţară sau peste hotare, să întocmim în 48 de ore o notă informativă în care să relatăm conversaţia în cauză. Al doilea vorbitor ne explică şi ne atrage atenţia că nu întotdeauna vizitatorii României, profesionişti sau turişti, au intenţii bune. Îmi amintesc cu exactitate cuvintele: “Sînteţi convinşi că turiştii care vor să fotografieze o capră neagră în Retezat nu au şi alte intenţii potrivnice intereselor statului Român?”  Se mai dau exemple prin care înţelegem că trebuie să fim vigilenţi în contactul cu străinii şi străinătatea. Nota informativă, se mai spune în continuare, se recomandă să fie scrisă de mînă şi nu la maşină. Ele se depun la Serviciu Cadre (numit şi serviciul Personal) sau la şeful Institutului, departamentului în cauză. La filiala din Cluj notele informative erau depuse din partea a 11 departamente ştiinţifice ale Academiei la tovarăşa RĂCHITĂ de la Cadre.  În clădirea centrală a Universităţii uşa următoare accesului la Rectorat se chema „Protocol”, unde de asemenea era valabilă depunerea notei informative. Neavînd încredere în mecanismul depunerii notelor de informare, textele mai lungi şi mai importante, îndeosebi după vizite peste hotare sau primirea în institut a grupuri mai numeroase de străini,   le-am bătut la maşină, încălcînd astfel uşor instrucţiunile. Mai mult, ca să economisim timpul această notă informativă era alcătuită în aşa el încît conţinutul servea şi raportului de activitate, care şi el trebuia predat în termen conducerii instituţiei. Cel mai conştiincios dintre noi, care a avut răbdarea să scrie pagini multe cu stiloul de cerneală, a fost colegul meu ing. şi biolog MIHAI ŞERBAN. Cum v-am spus mai sus, eu am făcut notele la maşina de scris, am în arhiva mea profesională copiile acestora, unde am depus semnătura mea pagină de pagină.

Am obţinut în vara anului 2012 aprobarea de a-mi consulta şi studia dosarele din arhivele Securităţii, iar ceva mai tîrziu am putut plăti o taxă la sediul din Bucureşti al dosarelor şi am obţinut fotocopiile în cauză. Un lepidopterolog care studiază moliile (care sînt de asemenea fluturi) poate avea rareori un străin de aceeaşi specialitate în vizită sau invers. Nu acelaşi lucru se întîmplă într-o instituţie ştiinţifică cu activitate de teren. Astfel, cînd sosea la Institutul de Speologie un grup, anunţat sau neanunţat, cu sau fără avizul institutului din Bucureşti, ei erau între 5 şi 10 şi (cel puţin de 2 ori) peste 20, care ne rugau să îi conducem să vadă celebre obiective karstice şi speologice (Peştera Vîntului, Scărişoara, Tăuşoare din Munţii Rodnei etc.). Noi răspundeam doar de karstul din Munţii Apuseni şi Rodnei. Peşterile aflate la sud de Carpaţi, cum ar fi Topolniţa, Cloşani, Baia de Fier etc., aparţineau institutului din Bucureşti.

Spre exemplu intră pe uşă 5 speologi unguri, aparţinînd clubului sportiv AURORA, din complexul activităţiilor armatei maghiare. Ei nu vorbesc nici engleza, nici româna, iar în institut vorbeau maghiara, în acei ani, VIEHMANN şi MIHAI ŞERBAN. Colegul ŞERBAN, zis PICU, nu simpatizează cu ideea de a răspunde la o asemenea colaborare şi atunci cel puţin unul dintre colegi strigă: “PEPI (adică semnatarul acestor rînduri), ţi-au venit ungurii!”. SIMSA PETER şi TARODI sînt speologi de preformanţă, au la activul lor expediţii pînă în Noua Guinee şi Mexic. Îi duc la Casa Universitarilor, unde ei servesc prînzul, lăsăm maşina lor în parcare în Piaţa Unirii  şi urcăm în cartierul Zorilor, în blocul în care, în 4 camere locuiesc cu soţia ALINA şi fiica mea CRISTINA. După cină se fac schimburi de cadouri, ungurii oferă săpun Ca-o-la (era lipsă de săpun de calitate în acei ani pe piaţă) şi crema de uns fundul bebeluşilor, mult căutată cosmetic de doamne. PEPI primea în plus două filme color pentru diapozitive şi un bec de rezervă Tungsram pentru proiector, care îşi avea fabrica în Budapesta . În alte vizite (pentru că au fost multe) ne aduceau conserve chinezeşti de carne, care încă nu apăruseră în România. A doua zi îmi făceam o delegaţie, mai luam dintre colegii mei în propria-mi maşină şi plecam la peştera cu pricina. Expediţiile de acest fel nu depăşeau o săptămînă, cea mai lungă a fost la Cetăţile Ponorului şi peştera de la Tăuşoare din Munţii Rodnei. Reamintesc că maşina ungurilor (4×4) a fost lăsată intenţionat în mijlocul oraşului, pentru că se zvonise că, dacă ne cazăm colegii în popriile noastre case, ne amendează şeful de post cu 5000 de lei. Aflaseră între timp că în România chiloţii “tetra”  de bumbac 100% sînt de 3 ori mai ieftini decît în Budapesta. Iar eu nu am întîrziat să fiu cavaler şi recunoscător, oferindu-le fiecăruia cîte două perechi de chiloţi. Au apreciat şi şi-au cumpărat din propriii lor bani caşurile aflate la stînele din munte pe unde am trecut. Întocmirea notelor de conversaţie sau informative ne dădea o bătaie de cap, fără să fim convinşi că aceşti speologi fac în ţară şi altceva decît să viziteze peştera.

Cred că pot găsi în arhiva mea copia la maşina de scris a 3 note informative, lungi de cel puţin trei pagini, redactate pentru următoarele obiective: Cetăţile Ponorului, colaborarea cu Peştera cu Gheaţă din Austria (Eisriesvelt), Tăuşoare şi Scărişoara. Echipamentul lor din maşină (scăriţe, corzi, bărci de cauciuc, carbid şi lămpi de carbid)  impresiona la frontieră şi de regulă treceau graniţa fără probleme. Aşa se explică faptul că dosarele pe care le-am răscumpărat de la CNASC Bucureşti sînt nespus de groase, o singură notă informativă era analizată şi raportată de ofiţerul respectiv după îndatoririle pe care le avea. Nu mi-am studiat încă toate dosarele, e nevoie de calm, putere de judecată şi răbdare.

Pentru tema la care ne referim în acest text, redactarea notelor “în 48 de ore” nu a fost o operaţiune moralizatoare. În expediţii mai mari purtătoare de aprobări speciale de la Bucureşti era suficient ca şeful instituţiei să facă singur cuvenitele note informative, era ştiut faptul că toţi şefii de instituţie care lucrează în educaţie, cadre didactice, potrivit instrucţiunilor primite în şedinţa organizată de tovarăşa academician RALUCA RIPAN, aveau şi aveam drept obligaţie de serviciu redactarea şi predarea acestor note informative. În institut ştiam cine le redactează şi cum, am încercat să semnăm doi oameni aceaşi notă. La Academie, doamna RĂCHITĂ ne-a obligat să le rescriem cu o singură semnătură.

La Casa de Cultură a Studenţilor, tovarăşul HODOROG LAURENŢIU mi-a atras atenţia că, prin practicarea muzicii de jazz, unde uneori erau implicaţi străini, trebuie să fim atenţi la redactarea notelor. În general, cînd siguranţa statului avea nevoie de informaţii despre mersul unei anume instituţi se adresa şefului în cauză.

Nu cred că profesorul ANDREI MARGA a putut fi exceptat de la aceste instrucţiuni şi obligaţii de serviciu.

Acest delicat subiect al colaborării a avut şi are şi alte feţe. Spre exemplu, persoanele bogate în relaţiile cu străinii şi străinătatea au fost mereu în ochii ofiţerilor de Securitate, care au încercat în fel şi chip să-i transforme pe semnatarii notelor informative în adevăraţi colaboratori. Astfel, tovarăşul lt.-col. FRANCISC SZILAGY m-a invitat în repetate rînduri să urc la etaj şi să las o semnătură, pentru că mi se va scimba viaţa şi voi rămîne recunoscător. Eu am răspuns oferindu-i una din cărţile mele despre Scărişoara, iar la scurt timp tovarăşul locotenent s-a revanşat oferindu-mi un album de artă de aceeaşi mărime şi valoare, atrăgîndu-mi în mod foarte serios atenţia că dumnealui nu are voie să primească de la mine nici un fel de atenţie. Şi în prezent există aceeaşi Securitate care supraveghează în continuare siguranţa statului. Cu aproximativ trei luni de zile înaintea Revoluţiei din Decembrie, tovarăşul lt.-col. FRANCISC SZILAGY  a încetat să mai întrebe de mine şi de notele mele informative. Răsfoiesc acuma dosarele după care am obţiut fotocopiile, apreciind în judecata mea că zecile de mii de note, sutele de mii de analize, studierea şi răsstudierea lor au fost pagini de ruşine şi umilinţă petru cei care au fost obligaţi să le întocmească. Este dureros faptul că din studiul dosarelor mele rezultă că cei care le-au analizat sau care au avut acces la ele n-au făcut diferenţa între notele de informaţii obligatorii sau de serviciu şi restul notelor. Dosarele extrem de grăitoare nu fac nicăieri o menţiune sau o recunoaştere a dispoziţiilor primite în şedinţa convocată de doamna academician RALUCA RIPAN.

Profesorul MARGA a fost conducător în centrul universitar Cluj al UASCR-ului, adică a Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România. Din această uniune am făcut şi eu parte pînă cînd colegul meu BOGDAN STUGREN, într-o adunare generală în amfiteatrul de zoologie, m-a făcut “Hidră fascistă”. Originea mea etnică germană a sugerat şi sugerează în continuare semne de întrebare privind conduita mea politică (care nu există). Paginile dosarelor pe care le amintesc mereu îşi schimbă des paginaţia, sau înaintează cu două feluri de paginaţii, în pix roşu sau albastru. Există momente în care lipsesc numere (adică pagini), iar materialul pe care l-am primit drept fotocopie are uneori paragrafe, porţiuni de text obliterate (desfiinţare ca citire) cu tuş negru.

Profesorul MARGA nu mă are la suflet, pentru că l-am criticat penibil într-un articol scris în momentul în care Filarmonica Clujului a fost scoasă din Casa Universitarilor sub semnătura domniei sale. Dar, într-o perioadă în care muzica de jazz a fost socotită drept, citez cu exactitate: instrument al imperalismului anglo-american în descompunere, domnul profesor m-a  sfătuit, la un mare concert de jazz, în care un grup Negro-spirituals de studenţi din Bucureşti cînta în limba engleză, să folosesc în loc de cuvîntul jazz expresia concert de estradă, concert ritmic.

CONCLUZIE

Mintea mea, ieşită de mult din termenii de garanţie, şi judecarea faptelor vii din ultimii mei 87 de ani, mă obligă să răspund la întrebarea ziarului astfel: PROFESORUL MARGA ANDREI  NU A FOST UN COLABORATOR AL SECURITĂŢII.

Această tehnică de analiză a trecutului a avut şi are ca scop să folosească acest ultim glonţ al denigrării cînd cineva mai de seamă stă unui rival în cale. Alte exemple: curînd după revoluţie o gazetă de Cluj a pus mişcarea internaţională Rotary la zid, şi sub titlul “Rotary – o caracatiţă”, ne-a uns pe mulţi dintre noi, rotarienii, după voie. Eu am fost onorat cu (în textul din ziar scrie “se pare că”) bănuiala de a fi avut legături cu spionajul american. Nu cunosc nici pînă astăzi iniţialele organizaţiilor amintite, cu excepţia FBI-ului, a cărui traducere am învăţat-o  din serialul poliţist Colombo. Materialul apărut pe două pagini scoate din coşul rebutului moral pe prof. dr. IOAN ZBÎRCIU, în prezent preşedintele Academiei de Arte din Cluj, ca fiind singurul din clubul respectiv demn de încredere. Conducătorul marei revoluţii stundenţeşti (condusă de studentul în medicină BARTOLOMEU ANANIA), care a determinat aducerea ministrului LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU la Cluj, ajunge mai tîrziu să fie trimis într-o misiune ecumenică, pentru o mai bună temelie a Bisericii Ortodoxe în America. La întoarcere a fost făcut şi dumnealui colaborator. Dacă am fi avut asemnea “colaboratori”, probabil că politica României, astăzi aşezată pe plute, ar fi putut naviga pe adevărate corăbii ale speranţei.

IOSIF VIEHMANN