DESPRE COERENŢA SPAŢIILOR

• de vorbă cu arh. Şerban Ţigănaş •

– Sînteţi preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România. Vorbiţi-mi, vă rog, despre această meserie aparte.

– Comunitatea arhitecţilor şi rolul ei evoluează. Atît în România, cît şi în Europa. Dar evoluează, implicit, şi în Cluj. În ultimii 10 ani, să spunem, în locurile unde există facultăţi de arhitectură numărul, dar şi calitatea lor au crescut. Atît la Iaşi, Timişoara, cît şi la Cluj, Bucureşti, Sibiu, chiar. Tinerii arhitecţi au un rol deosebit în acest proces, pentru că ei îşi creează propriile lor comunităţi şi îşi găsesc de lucru. Iată, de exemplu, în oraşe interesante, cum ar fi Tîrgu Mureş, Deva sau Alba Iulia, numărul arhitecţilor nu a crescut numeric. Pot să vă spun că în Bucureşti sînt cam jumătate dintre arhitecţii ţării, iar la Cluj sîntem circa 400. Astea înseamnă că arhitecţii sînt prezenţi fizic şi prin ceea ce oferă, ceea ce concep. Totuşi, lucrul acesta nu se întîmplă proporţional cu numărul nostru şi cu disponibilitatea arhitecţilor. În general, în Europa profesia de arhitect a fost puternic afectată de criza economică, care, la rîndul ei, a afectat sectorul construcţiilor şi care a afectat exponenţial sectorul de servicii de arhitectură. Un studiu realizat în decembrie arată că, la nivel european, criza a însemnat o cădere în medie a PIB-ului cu 2 la sută, iar a serviciilor de arhitectură cu… 28 la sută. Acest lucru a determinat evoluţii foarte interesante: în primul rînd, arhitecţii încep să-şi diversifica modul de operare şi încep să se gîndească să ofere şi alte lucruri. Învaţă şi să practice noile obiective ale construcţiilor: cele legate de sustenabilitate, întoarcerea asta formidabilă a construcţiilor de la unul din cei mai mari consumatori de energie, la producători de energie. Practic, modul nostru de viaţă pe pămînt se propune să se schimbe dramatic. Iar casele noastre să fie propriile noastre surse de energie. Toate echipamentele progresează într-un ritm formidabil, trebuie doar să ne fixăm obiectivele şi să le îndeplinim. Recunosc, e o luptă pentru cine cîştigă piaţa; arhitecţii trebuie să-şi schimbe paradigma, pentru că Europa a început deja să se gîndească la orizontul 2020, care ar trebui să fie un exemplu pentru construcţiile noi, aproape neconsumatoare de energie. Se spune că, poate, în următorii 30 de ani marea majoritate a construcţiilor pe care le vom folosi există deja. Asta înseamnă că le vom reabilita pe cele existente. Sigur, vom folosi mai inteligent problemele de infrastructură, vom deveni mai eficienţi, totul legat de problemele demografice, culturale. Totul ne îndeamnă să construim mult mai inteligent, să reciclăm spaţiul, să-i conferim noi valenţe. Păstrînd proporţiile, aceste idei ajung în casa fiecăruia. Cu toate că şcoala românească este puţin tributară obiceiurilor din trecut, trebuie să facă pasul spre viitor. Cu tot ceea ce înseamnă aceasta.

– Ce rol are banul în realizarea visurilor arhitecţilor şi înţelegerea clienţilor faţă de noile perspective?

– Nu neapărat banul are un rol determinant în această ecuaţie. Nu circulă informaţia corect! Mai mult decît de lipsa de bani endemică a unei societăţi, e vorba despre cultura construirii. Se ştie construi şi cu bani puţini. În lume se fac construcţii foarte inteligente. O cantitate mare de arhitectură recentă a reuşit să observe şi să slujească bine interesele oamenilor, clienţi privaţi sau publici, debarasîndu-se de gesturi inutile, de costuri inutile. Problema este de a fi deschis pentru aşa ceva, de a accepta şi a înţelege. Întotdeauna, în momentul în care faci nişte schimbări, publicul trebuie să accepte. Să înţeleagă. Iar discuţia asta dintre cel care plăteşte şi cel care cumpără şi construieşte trebuie să fie vie şi pe aceeaşi lungime de undă.

– Spre deosebire de alte domenii, dumneavoastră, arhitecţii, faceţi multe lucrări pentru… sertar.

– Prin natura profesiei, arhitectura produce multe oferte. Una dintre consecinţele crizei este asumarea riscului. În general, noi trebuie să muncim mult mai mult, în avans, vreau să spun, pentru a cîştiga un proiect. O rată bună e munca de zece ori şi cîştigul o singură dată. Există concursuri la care se prezintă 100 de oameni, să spunem, mai multe echipe şi, desigur, cîştigă una singură. Numărul de încercări, numărul de ieşiri, oferte, schiţe, calcule, participări la licitaţii, negocieri este enorm, faţă de numărul de proiecte care se concretizează. Avem sertarele pline de lucruri neconcretizate. Drama este că această cultură a preţului cel mai mic şi nu neapărat cel care reuşeşte să prezinte lucrurile cel mai bine gîndite este mult prea puternică. A penetra, a face lucrurile funcţionale, înseamnă mai mult decît a apela la un arhitect mai ieftin. Se ştie, orice construcţie are un cost pe durata ei de viaţă. Deci, nu este doar costul realizării. Faptul că o componentă principală este energia, mentenanţa, adică folosirea unor materiale pentru reparaţii care se epuizează repede, şi alte asemenea , durata de viaţă a unei clădiri se măsoară în zeci de ani. Treaba asta ne dă această perspectivă, pe care lumea civilizată şi-a asumat-o, adică o casă nu mai este doar costul necesar ca s-o faci. Şi că există nişte costuri iniţiale care trebuie plătite pentru ca acea casă să aibă speranţa unui cost mai bun. E o problemă de înţelegere, de cultură. Sînt multe case neterminate, pentru că oamenii încă nu gîndesc în termenii aceştia. Dacă mă refer la clădirile publice, teoretic, ar trebui să fie exemplare. În general, în lume ele sînt cele mai bune. Un investitor îşi propune să se facă remarcat, sau vrea să-şi ofere ceva de foarte bună calitate, să împingă omenirea înainte. Şi, credeţi-mă, sînt mulţi care o fac! Dar sînt şi dintre aceia care respectă regulile, normele, intră în jocul concurenţial al pieţei. Iar calitatea este corespunzătoare acestui… joc. Dar clădirile publice nu-şi pot permite asemenea asumpţii. După părerea mea, încă nu ştim să măsurăm calitatea, iar contractele publice sînt tributare unor scheme. Din acest motiv avem în continuare lucruri noi, dar proaste.

– Aveţi lucrări în multe locuri. Ce proiecte realizaţi în Cluj?

– Avem 4-5 şantiere în zonă. Şi cele mai importante sînt în domeniul industrial. Sînt şantiere de clădiri de producţie: un şantier mare pentru Bosh la Jucu, care e aproape de finalizare. Este o firmă care cere calitate şi există o legătură între performanţele construcţiilor şi modul de producţie şi produsul finit. Avem două şantiere de locuinţe colective pentru dezvoltatori privaţi, ansambluri de locuinţe şi birouri.

– Să facem abstracţie de bani. Şi de pragmatismul existenţei. Ce aţi face sau cum aţi delega puterea celorlalţi colaboratori pentru a realiza un Cluj pe măsura dorinţei dumeavoastră?

– Mă provocaţi la un exerciţiu foarte interesant. Clujul este un oraş foarte particular, special, care merită trăit. În acest moment, eu văd nevoia de a face legături între diverse spaţii, locuri, oameni. Pentru că, pînă la urmă, spaţiile facilitează legăturile dintre oameni. Ştiţi, una dintre problemele societăţii (şi oraşul reflectă starea societăţii), este lipsa de coeziune, o formă de izolare, de atomizare. Cred că la ora actuală trebuie făcute legături între spaţiile principale, de consolidare a relaţiilor. Poate aţi observat că au apărut nişte locuri care s-au activat, pur şi simplu. Zona centrală, bunăoară. S-a activat Piaţa Libertăţi, Piaţa Muzeului, poate Avram Iancu. Nu ierarhizăm, dar există anumite străzi care au mai multă viaţă. Dar, evident, sînt fragmente din ceva, care încă nu şi-au căpătat omogenitatea. Iar memoriile mele despre Clujul copilăriei şi adolescenţei sînt ale unui oraş destul de omogen. Un oraş la care puteai să-i percepi continuitatea. Să mă mişc prin el şi să simt în el cam acelaşi fel de oameni, cam acelaşi fel de stare şi calitate a spaţiilor. Sigur, toate acestea erau tributare unui anume tip de societate, care acuma s-a schimbat profund. Însă, în ceea ce priveşte strategiile, dacă vreţi, şi aportul celor care gestionează oraşul, acum se pot face cîteva legături fundamentale. Un pas înainte, zic eu, pentru a simţi oraşul mai legat. Una dintre discuţii se referă la Dealul Cetăţuii, de legarea lui de Centru, ca un spaţiu extrem de interesant, simbolic, un spaţiu de luare în posesie a oraşului, dar şi de promenadă. Un spaţiu necesar, cu alte cuvinte. Este o compensaţie la faptul că noi avem un Centru dens, cu deficit de spaţiu, iar aici s-ar putea realiza deconectarea. Din păcate, toate lucrurile de aici au fost făcute pe parcele. Cetăţuia, care este, fizic, în cîrca Centrului oraşului şi vizibilă de către toată lumea, încă nu oferă nişte locuri mai plăcute, la potenţialul ei. Alt spaţiu interesant în zona de Nord e Valea Someşului. În momentul în care acest curs de apă va fi şi mai bine activat, asta însemnînd o serie de lucruri care sînt la propriu riverane, să fie exploatate şi să existe o continuitate pe întreaga Vale a Someşului. Să ne înţelegem: Someşul nu este un rîu care poate fi folosit pentru transport. Problema pe Someş nu este să circuli pe el, pentru că e dificil şi chiar imposibil. Problema e să-l exploatezi, să circuli în proximitatea lui, de-a lungul lui. Să avem legături de trecere acolo unde sînt necesare, sînt cîteva poziţii identificate pentru a se realiza nişte poduri, pentru legături între zona de Nord şi de Sud ale oraşului. Toate acestea pot da oraşului o coerenţă mult mai mare, ar fi un prilej de bucurie, de spectacol în sine… Apoi, se vorbeşte destul de mult despre Piaţa Mihai Viteazul. Un spaţiu complicat. Care s-a dezechilibrat. Zona pieţei e congestionată şi intens construită, rămînînd în mentalul colectiv ca o piaţă unde mergi să cumperi, dar în apropiere este cea mai mare densitate de staţii de transport în comun. Va rămîne aşa, dar se poate ameliora condiţia şi relaţia dintre mijloacele de transport. Pe de altă parte, are o zonă simbolică, mai oficială, zona statuii. Zona e în decădere, în nefolosire. Un alt spaţiu: strada Kogălniceanu. O stradă simbolică, axa educaţiei clujene, cu licee, biblioteci, universitate, spaţiile de cult… Lipseşte bucuria de a parcurge strada. Această senzaţie este dată de folosirea străzii ca stoc de maşini, de parcare pentru instituţii din zona centrală. Urmează, sînt sigur, zona Pieţii Cipariu. Un nod de circulaţie complet ostil. Care se cere transformat. Mai bine integrat. Lucrurile n-au evoluat nici măcar mental, pentru că există cîteva vecinătăţi nefaste. Dar…

– Din tot ce-mi spuneţi reiese un optimism, chiar dacă moderat, în ceea ce priveşte viitorul oraşului nostru. Mă înşel?

– Văd lucrurile de la nivelul de ansamblu al ordinului arhitecţilor din România, aşa că pot să afirm: în Cluj există deja o efervescenţă, o masă critică, predispusă spre evoluţie. Mă întorc cu plăcere acasă. Poate că dacă aş sta numai aici, n-aş fi mulţumit de ritmul lucrărilor. Dar, făcînd comparaţii… şi nu mă refer neapărat la banii investiţi, aş spune că există o mai mare implicare a societăţii. La Cluj, e un pic mai bine. Asta nu înseamnă să ne mulţumim cu asta, pentru că oricum sîntem tributari acelui „merge şi aşa!”. Dar, aici, există un loc în care se discută viitorul, unde există deja influenţe între vechi şi nou. Există un dialog. Iar separaţia nu-i o barieră. Nu există acel turn de fildeş inaccesibil al guvernantului, alesului, care discută cu ceilalţi doar prin intermediul televizorului. Simt lucrul acesta prin comparaţie. Evident, nu suficient, nu aşa cum ne-am dori, dar există speranţe de mai bine.

Pagină realizată de

Radu VIDA