Democraţia de tabloid

Radu VIDA

Am cunoscut o femeie, deosebit de ponderată în ceea ce mînca şi care în viaţa ei n-a pus picătură de alcool în gură. A murit la nici 6o de ani, de ciroză hepatică. Un doctor, care fuma numai „fineţuri”, sfătuia un pacient să nu mai tragă din mahorcă. Doctorul a pierit de tînăr, iar fumătorul înrăit a mai pipat vreo 2 ani peste cei 90, cît avea cînd i s-a interzis duhanul.

Exemplele ar putea continua.
Mă opresc aici, doar pentru că Organizaţia Mondială a Sănătăţii s-a întrecut pe sine. Şi a pus un mare semn de egalitate între carnea roşie procesată, tutun, azbest, gaze de eşapament de la motoarele diesel. Zbanaaang!

Boli oncologice!
Aşa au clamat semnatarii comunicatului. Pericol de cancer! Nici OMS nu mai e ce a fost, au zis alţii. Adică ce înseamnă pînă la urmă ”dovezi limitate”? Putem foarte uşor să traducem această bazaconie ştiinţifică prin „interese economice”. Care interese, bineînţeles că ţin partea unora care produc soia, spre exemplu. Sau se dedulcesc la clorofilă şi dau la… păscut numai verdeţuri.

Alarmişti!
Au scheunat şi cei care îşi cîştigă pîinea din procesarea cărnii. Şi care, între noi fie vorba, fac tot posibilul ca aceste produse să fie cît mai bune, mai aspectuoase, proaspete. Şi… etc.
Evident că nu ţinem nici cu unii, nici cu alţii. Deşi, ca un gurmand ce mă aflu… Dar aici ar trebui să fie vorba despre ştiinţă. Despre cercetări serioase şi îndelungate. Care, nu-i aşa?, trebuie să… combată consumul de carne de peste 5000 de ani. Cînd nu era atîta bibileală, nu stătea la fiecare colţ de galantar cîte un ochi vigilent de la Sanepid-ul cui o fi.

Subliniez: editorialele trebuie să fie imparţiale, drept pentru care nu ţinem nici cu una din părţile beligerante pe subiectul „carne procesată”. Dar nu putem să nu remarcăm că şi ştiinţa s-a… tabloidizat. Ca democraţie mondială. Acolo pe unde ea există. Şi umblă cu sînii pe-afară. Şi bucuţele la vedere.

Nu este posibil ca despre acelaşi subiect doi medici (avînd grup de specialişti de marcă în spatele numelor consacrate) să concluzioneze diferit în chestiuni identice. Am auzit o somitate care huiduia laptele de bivoliţă şi, în general, mîncarea „sănătoasă” practicată în mediul rural. Iar un altul, „nutriţionist după ureche”, spunea că bunicul lui a trăit 93 de ani doar cu asemenea produse. Unii spun să mîncăm untură, în loc de margarină, iar alţii blamează untul în favoarea produselor… unsuroase, dar animaliere. Scrie pe etichetă că un produs are calităţi aşa şi pe dincolo şi, la o adică, constatăm că ne face rău din prima, numai uitîndu-ne la ambalaj. E-uri cu tona, fac greaţă la garamaţă, dar ministerele sănătăţii aprobă în veselie utilizarea lor. Asta numai ca, la o vreme, să vină „specialiştii” şi să bage frica în oameni. Care n-au nici o putere să ia acele măsuri care, realmente, să ocrotească sănătatea publică.

Revin:
Ar trebui să existe un singur glas… ştiinţific, care să spună ce şi cum. O autoritate, care vasăzică! Iar restul guguştiucilor ar trebui spînzuraţi de limbă. Cu tot dreptul lor la liberă exprimare. Nu de alta, dar frenezia cu care fac unii „ordine” în acest sensibil peisaj mi se pare mult mai frustrant decît chiar imbecilitatea unor politicieni decrepiţi şi care vorbesc făr’ de ei. Iar dacă regula este să nu mîncăm bine, atunci trebuie să existe şi o entitate care să stabilească ce şi cît. Nu de alta, dar cu cît ştiinţa avansează, văd că se înmulţesc şi spitalele. Şi cu cît mîncăm mai ”sănătos”, şi “eco”, cu atît mai abitir ajungem la „boabe” sau „cuţit”. Iar pînă s-or hotărî somităţile, să apelăm la ceva mai ieftin şi mai valabil: bunul simţ.
În toate!