Decalaje… avantajoase

Radu VIDA

Pe lîngă că nu dă bine, mai şi cauzează. Tot felul de experţi ne demonstrează ştiinţific că sîntem pe ultimul loc la, pe penultimul în, sau pe primul loc la dezastre, pe locul doi la cei mai graşi, cei mai flămînzi, cei mai urîţi, cei mai…

Unele cifre se susţin, altele au … darul de a băga spaima în populaţie, după cum altele mint de dragul „ratingului”. E mult folclor în ceea ce se spune şi, în general, adevărul e tot la… mijloc. Evident că tragediile atrag cititori (ascultători)privitori, dar asta nu înseamnă că un receptor (de ştiri, să-i spunem) nu agreează cu tot atîta plăcere şi o faptă bună, un corp frumos, o realizare de excepţie.

Este absolut nedrept din partea confraţilor jurnalişti să recurgă la metode mîrşave, doar pentru a apărea în miezul mijloacelor de informare în masă. Dar e şi mai trist cînd specialişti într-un anumit domeniu sau altul aruncă pe piaţa media adevăruri trunchiate, din aceeaşi mîrşavă dorinţă de a se da importanţi. Toţi mizează pe „spectacular” şi, mai ales, pe o mai înceată percepţie a receptorilor, nu numai din cauza diferenţelor mari de cultură, ci şi pentru că analiza ştirilor şi articolelor nu intră neapărat în preocupările consumatorilor media. Produsul finit este înghiţit pe… nemestecate, cu atît mai mult cu cît „profesioniştii” genului ştiu să mascheze realitatea şi să prezinte doar acea parte care-i interesează: morbidul, patologia socială, întunericul.

Vă propun să analizăm o frîntură dintr-o ştire: un angajat român ajunge să cîştige aproape cît omologul său din Germania în cel puţin 30 de ani de acum încolo…, iniţiatorii luînd în calcul ritmul mediu de creştere a consumului orar cu forţa de muncă din ultimii 15 ani. Din lungul articol prezentat ca argument permiteţi-mi să vă mai împui capul cu un adevăr: zice că o companie cheltuieşte în România, cu fiecare angajat, cîte 4,5 euro pentru fiecare oră lucrată de acesta, în timp ce în Germania costul mediul cu forţa de muncă este de 31,4 euro pe oră.

Irelevant!
Nu trebuie să fii economist pentru a realizat că tot eşafodajul construit în jurul unor cifre care, nu mă îndoiesc, sînt reale, nu reflectă întregul adevăr. Norvegia, Danemarca, Belgia, Suedia, Luxemburg sînt primele 5 ţări din Europa în care costurile orare cu forţa de muncă sînt cele mai mari. Iar un angajat român – spune aceeaşi sursă credibilă, repet – va primi 43 de euro pe oră la un salariu mediu pe economie. Asta, hăt, în 2045! Cînd, mulţi dintre noi, nu vom fi nici măcar pămînt de flori.

Descurajant, nu?
Ceea ce nu spune nimeni în astfel e situaţii e costul vieţii: la noi şi la… ei. O pîine la noi e 5 lei (nicidecum aşa cum calculează guvernul 1,5 lei), pe cînd la ei e 5 euro; la noi, o Dacie e 6000 de euro, la ei – 11.000 de euro; o chirie la noi e 200 de euro, la ei – 1000 de euro; la ei, un ziar e 3 euro, la noi – 1,5 lei. Şi exemplele pot continua.

Să nu înţelegeţi cumva că nu există decalaje care, treptat, trebuie eliminate. Sau… armonizate, în sensul apropierii nivelului de trai. Dar orice specialist de bună credinţă vă va spune că, pentru psihicul individului şi, mai ales, pentru starea generală a colectivităţii, e mai plăcut să ştii că un neamţ, ca şi un român, are un loc de muncă, o casă, o maşină, bani pentru educaţie, pentru concedii etc. Bucuria ar fi, cică, să crească salariile. Şi care e chichirezul acestei veşti, dacă cresc (mult mai repede, poate) preţurile la alimente, utilităţi, învăţătură ?