De la poezie la proză: Florentina Florescu

De cîtăva vreme, în vitrina cu noutăţi a Librăriei Diverta pot fi văzute două volume semnate de Florentina Florescu, scriitoare care încearcă să revină pe această cale în atenţia publicului, după o oarecare absenţă motivată de boală. Vocea nouă a autoarei se resimte în pagină printr-o mai mare atenţie acordată expresivităţii limbajului, concentrării şi unei mai exigente pregătiri. Poezia adunată în volumul Cer şi pămînt (Napoca Star, 2012) propune un dialog cît se poate de credibil dintre trăirea umană şi aspiraţia sacrală, în momentul în care omul ca locuitor şi stăpîn al universului se defineşte doar în raport cu Lumina, cu „ochiul ceresc” care îl patronează: „Lumina ochiului ceresc/îmi usca lacrima/îmi purta paşii/îmi tăcea cuvîntul/Mi te făcea Rugăciune”(Din înalt). O notă de gravitate sentenţioasă, de adîncire în meditaţia existenţială se poate detecta de la un vers la altul într-un fel de modernitate liber înţeleasă şi auster strunită: „despre mine/să nu spuneţi nimic/că scriu aşa sau aşa sau aşa/gîndurile sînt ale zeilor/eu îi slujesc doar” (Criticilor mei). Această „slujire” a unui mesaj transcendental are puternice recurenţe şi în micul roman care se află în tandem cu volumul de poezie, În lumina altui timp (Napoca Star, 2012), realizînd o radiografie a lumii contemporane văzută prin ochii unei femei simple de la ţară, aflată pentru puţin timp internată într-o clinică clujeană. Acolo se află şi autoarea cărţii, venită să se trateze în urma unei infecţii la un picior. Singurătatea apăsătoare a zilelor de început, accentuată de precaritatea serviciului medical din spitalele noastre, de lipsa medicamentelor şi a unei hrane corespunzătoare, e spartă de venirea în salonul ei a unei femei guralive, ale cărei poveşti autoarea noastră le urmăreşte cu real interes. Dacă pînă atunci, ea notase cu revoltă şi consternare discuţiile a doi vecini de salon care se refugiau la o ţigară în balconul camerei de alături, discutînd cu mare largheţe politica falimentară dusă de guvern, de acum înainte accentul trece pe confesiunile noii locatare, confesiuni legate de modul în care trăiesc ţăranii clipei de faţă. Purtătoare a unei experienţe de viaţă bogate, femeia simplă, harnică şi descurcăreaţă dă dovadă de o mare înţelegere şi înţelepciune, încît confesiunea sa constituie un suport narativ cu mare iradiere socială şi morală privitoare la lumea de tranziţie a clipei de faţă. Mărturisirile sale se aşează pe liniile de forţă ale unui realism dramatic de mare respiraţie, care captează interesul cititorului, îndemnîndu-l să deschidă cît mai larg ochii cu care să privească şi să judece lumea dură a vieţii ţăranului nostru, cu disensiunile şi inegalităţile ei. Dispunînd de o logică imbatabilă şi de o judecată limpede, ea are o viziune foarte precisă asupra macrocosmosului românesc contemporan, dar şi asupra microcosmosului în care ea îşi duce viaţa, pledînd pentru împletirea dintre rostuirea vieţii individuale şi a celei colective. Pentru ea familia este sfîntă, iar dragostea şi preţuirea bărbatului confirmă în datele esenţiale o concepţie de viaţă sănătoasă şi de mare tradiţie în viaţa satului româneasc. Cu alură de Mară modernă, grijulie şi calculată în tot ceea ce intreprinde, personajul feminin al microromanului în cauză, femeia povestaşă poate fi socotită la scară redusă un fel de Ancuţă modernă, conştientă de forţa cuvîntului şi de gingăşia nepreţuită a iubirii dintre soţi, după preceptul lui Marin Preda că acolo unde dragoste nu este, nimic nu este. Cartea se citeşte pe nerăsuflate, mai puţin prefaţa plină de greşeli şi poncife de nedigerat a neobositului literator Teodor Tanco, în disonanţă totală cu restul scriiturii.

Mircea POPA