De la avatarele integrării la strategiile dezvoltării (II)

  România a ajuns la o stabilitate de cimitir: nimic nu mai mişcă

Sîntem în situaţia ca, printr-un efort colosal, printr-o participare prin suferinţă a populaţiei la revenirea din criză, să fi  ajuns  la un fel de stabilizare, nu stabilitate, ci stabilizare financiară. Pe mine m-a durut  foarte mult cînd am auzit,  în urmă  cu cîteva săptămîni,  un analist  economic francez care  îi răspundea unui oficial român ce se lăudase  că  “România a luat asemenea măsuri grozave, încît s-a ajuns la o stabilizare financiară”. Acel economist spunea: “Da, aţi ajuns la o stabilitate de cimitir, pentru  că sînteţi la un nivel foarte jos. Este stabilitate în sensul că nimic nu mai mişcă.”

Ce înseamnă că nimic nu mai mişcă? Dacă s-a făcut efortul acesta, pentru că deja vorbim la trecut, trebuia să fie însoţit imediat de măsuri de creştere şi  dezvoltare, dar nu orice fel de măsuri  de creştere şi dezvoltare, nu de natură conjuncturală, ci  de  dezvoltarea durabilă, sustenabilă. Aici vreau să vă  spun că, din păcate, guvernele –  aproape toate după 1990 – au preferat formula sau strategia prociclicităţii, deci să investească într-o creştere care era de cele mai multe ori pe termen scurt şi dădea bine electoral, dar după aceea urmau căderi foarte mari, cu costuri foarte mari. Aşa că, gîndiţi-vă: la începutul anilor 2000, care era perfromanţa? La sfîrşitul  lui 2001 reuşiserăm producţia din 1989! Acum iarăşi sîntem în situaţia de a fi sub producţia din 2001- 2004!

Ce înseamnă lucrul acesta?! În primul rînd, că a existat o lipsă totală de viziune, de concepţie, de strategie, care să fie urmată, în consonanţă cu ceea ce avem şi în consonanţă cu ceea ce putem să facem. Aceasta din  punct de vedere economico-social. Social, e evident  că România a ajuns la ora actuală să aibă o populaţie în pragul sărăciei de aproape 60 la sută. Dacă vă uitaţi la clasamente, sîntem  deja întrecuţi de unele state africane care, la un moment dat, în urmă cu zece ani, erau obiect de glume şi bancuri electorale. Acum ne-au întrecut.

Partidele din România – asociaţii ale unor grupuri de interese

Din punct de vedere politic, instituţional,  statal, aş vrea să vă spun că, fiind  membri ai Uniunii Europene,  ar fi fost obligatoriu ca instituţiile statului şi statul să fie foarte  întărite. De ce? Pentru cu Uniunea Europeană,  este, în continuare,  o structură formată din state şi este o structură interguvernamentală. Eu personal mi-aş dori cu Uniunea Europeană să fie o federaţie şi într-o astfel de structură altfel s-ar juca rolul statului.  Nu s-a reuşit, prin   chiar  Tratatul Lisabona,  care a intrat în funcţie  în decembrie 2009, Uniunea continuă să fie o structură interguvernamentală.  Deci, am nevoie de un stat puternic şi  din punctul de vedere al sistemului economic-financiar, dar şi din punct de vedere al funcţionalităţii instituţiilor,  inclusiv al celor politice. 

Vă  rog să  mă iertaţi, dar am ajuns în momentul de faţă, este o părere strict personală , mi-o asum, ca  partidele  în Romania să fie  de fapt asociaţii ale unor grupuri de interese care transformă partidele în grupuri de influenţare. În ceea ce priveşte instituţiile statului, vedeţi şi dumneavoastră care sînt rezultatele în sondajele de opinie. Eu mă întreb cum poate să negocieze un guvern care are credibilitate 10-12 procente (acum am înţeles că au urcat la 18), problematica bugetului comunitar, care este  deja în derulare – mă refer la exerciţiul bugetar  2014-2022? Cum poate o instituţie ca Parlamentul sau ca Guvernul să explice legitimitatea măsurilor şi propunerilor cu care se duce, cînd are susţinere de opt la sută  sau zece la sută?

Este cît se poate  de clar că, iată, am ajuns la un punct care este probabil cel mai de jos  din punctul de vedere al credibilităţii propriilor instituţii. Sigur, pot să fie doctrine care să spună “statul trebuie să se retragă, să fie slab, să stea undeva în afara jocului”.  Dar noi ştim că, după 2008, chiar  criza a înfăţişat  un stat, vorbesc generic, un stat  care primea  atribute întărite, care se întărea ca să facă faţă problematicii globale.  Pentru că, ne place sau nu ne place, globalizarea se întîmplă, globalizarea este un fenomen, iar procesele care se produc  sînt interdependente. Trebuie să ai o atitudine şi  trebuie să ai instrumente şi capacitate de a face faţă  acestor procese şi acestor fenomene. Dacă nu, evident, eşti în postura de a contabiliza costuri. Poate că unora le convine să se afle în postura de a contabiliza costuri! Nu cred că cetăţenilor României le convine, orice dogme patriotarde li se vor da şi orice sugestii referitoare la viitorul luminos – neprecizat în timp şi spaţiu – li se vor face.

Maria SÂNGEORZAN