De ce?

Radu VIDA

Astăzi, întrebarea din titlul nu mi se pare cea mai potrivită. Nici mîine. Pe toată perioada Sărbătorilor, cred. Nu pentru că n-ar trebui să ştim, ci pentru că, pur şi simplu, desluşind taine, Omul nu face altceva decît să ducă în derizoriu misterul. Şi-l bagatelizează.

Urmărind etimologia cuvîntului care a dat naştere Sărbătorii Crăciunului, sau, mai degrabă, lăsîndu-vă seduşi de legenda lui Crăciun şi Crăciunoaie, veţi simţi taina. Şi nu veţi regreta. Pentru că, realmente, există un fior în această sărbătoare a Crăciunului, deopotrivă religioasă şi laică. Dar, sigur, foarte, foarte veche. Din vremurile cînd păgînismul se împletea cu germenii creştinismului. Scenete delicate. Cîntece lungi, de o rară sensibilitate. Şi, sigur, pădurile planetei au preluat notele, vîntul le-a amplificat vrerea şi, aşa, din veac în veac, le-a purtat din creangă în creangă (sol invictus).

Pînă la noi.
Şi mai departe… Să ne bucurăm că olandezii, se pare, au încurcat lucrurile şi n-au îngăduit brad în casă. Atîta doar că, Martin Luther a văzut o noapte ca în poveştile nordicilor. Şi un cer pe care vikingii, cu toată sălbăticia lor, ştiau s-o iubească. Pentru că nu avea destule cuvinte să descrie vraja, a adus cetina în cameră copiilor, i-a pus lumînări şi le-a aprins.

Noaptea darurilor!
Pe unde s-or fi călătorit magii? Nu ştim. Şi chiar dacă ghicim drumurile Iordanului, tot taină se cheamă că este. Şi Steaua? Unde a răsărit? Cert este că, în fiecare an, reinventăm atmosfera de reprezentaţie. Iar sufletele semenilor sînt în deplină armonie cu această atmosferă. Strălucesc. Chiar dacă bordeiul e sărac, chiar dacă boiarii sînt mai hapsîni. Nu trebuie nici aur, nici tămîie albă, nici smirnă pentru ca vraja să cuprindă pe fiecare creştin. Nu e nevoie de nimic altceva, decît de un pic de căldură în case, la concurenţă cu dezmăţul de alb de afară. „Cîntarea cîntărilor” spune că a fost frig printre statui, dar că, prin incizarea arborelui sfînt, totul s-a schimbat în mare bucurie şi plăcere.

Şi Moş Nicolae şi-a reînnoit straiul ăl verde în cel roş’ al Moşului Crăciun. Iar dacă unii îl cred Santa Close, e pentru că atunci, în tihna nopţii din Babilon s-au despărţitără graiuri. Darurile de peste an s-au dat doar pentru ca viitorul să nu aibă sfîrşit. Niciodată. Iar sfîrşitul veacurilor să nu-şi arate spaimele umbrelor. Ci să fie lumină!

Veşnică.
Mai apoi, în zăngănit de scuturi şi lănci, fiii Romei s-au oprit o clipă din iureş. Constatînd: Inter arma silent musae. Şi muzele n-au putut să tacă. Aşa că, au oprit lărmuirea uciganiei. Şi au lăsat artele să înfrumuseţeze clipa. Aici revine, firesc, întrebarea: de ce nu se potolesc nici astăzi forţele răului? Să lase zilei strălucirea poleită a albului imaculat, iar nopţii, mireasma de basm a tînguirilor poetice?

Răspunsurile sînt multe şi tot leatul se mulţumeşte cu ce i se oferă. Soluţia ar fi ca fiecare să-şi pună întrebarea asta. Şi să nu lase loc de zavistie şi urîciune. Nici între oameni, nici între comunităţi, nici între state. Totul sub hierofonia timpului sacru al solstiţiului de iarnă.

E drept că ne propunem de 2000 de ani să fie pace. Şi tot de atîţia ani se înteţeşte frica cea mare că, iată, o nesăbuinţă ar putea pune capăt frumosului din noi. Şi de aiurea. Vestea cea mare trebuie să fie că ne-am potolit. Că am înţeles. Şi că niciodată nu vom strica jucăria asta minunată a omului:
Planeta!