De ce se sinucid atîţia militari americani?

BBC

Sinuciderea a devenit cauză mai frecventă a morţii militarilor americani decît războiul în sine. În fiecare zi un militar întors acasă dintr-o zonă de conflict îşi ia viaţa. Sistemul este debordat şi nu există suficienţi specialişti care să trateze tulburările mentale de care suferă aceşti militari, precum Sindromul Stresului Post-Traumatic (PTSD), agravat de depresie sau de consumul de substanţe.

Paula Schnurr, director adjunct la Centrul Naţional pentru PTSD din SUA, a declarat postului BBC că “PTSD este o problemă semnificativă în rîndul veteranilor şi personalului militar, fiind vorba de o tulburare destul de răspîndită, care îi afectează pe cei care au trăit o experienţă traumatică, precum expunerea la o zonă de război”. Întrebată dacă există o legătură între stresul post-traumatic şi rata sinuciderilor în rîndul militarilor americani, specialista a răspuns că “este o problemă serioasă, dar că nu toate persoanele care suferă de PTSD încearcă să se sinucidă”.

Preşedintele SUA, Barack Obama, anul trecut, a publicat un decret de lege în care dă mai multă putere departamentelor oficiale care acordă asistenţă membrilor armatei. În 2012 au fost alocate 5 miliarde de dolari în servicii de asistenţă psihologică. Potrivit departamentului pentru problemele veteranilor, în ultimele luni au fost lansate 17 proiecte pilot în şapte state pentru a-i ajuta pe veterani să aibă acces la serviciile de asistenţă psihologică şi au fost angajaţi 258 de specialişti în domeniu, însă, mulţi militari ezită să ceară ajutor şi să fie etichetaţi drept nebuni, explică doctorul Coimbra. Militarii se plîng că civilii nu cunosc realitatea celor care slujesc în armată şi trec prin experienţa unui război şi cer ajutor din altă parte. Cum ar fi de la organizaţia Veterans Warriors, care oferă asistenţă tuturor veteranilor de război.

Terapiile tradiţionale au fost puse sub observaţie. Între cele alternative se remarcă Terapia de Acceptare şi Compromis (ACT), potrivit căreia experienţele traumatizante pot fi acceptate şi transformate, în timp, într-o trăire pozitivă. Prin terapia ACT se doreşte ca pacientul să nu nege sau să dea uitării cauza tulburării, ci să o asume, să o înfrunte şi să înveţe să trăiască cu ea. Pacientul trebuie să identifice valorile principale care sînt axa existenţei sale şi să trăiască conform lor.