Dat, dicat, dedicat. Poemul din culcuşul prozei – sau invers –

Minerva Chira propune eternităţii o lucrare de excepţie: DIMINEAŢĂ CU SOARE APUNE.

Am primit cartea* de Ziua Crucii (14 septembrie, leat 2015). Şi de atunci nu mă mai satur de sfîrşitul verii, începutul toamnei şi lectură repetată. Dedicaţia Minervei Chira vorbeşte, modest cred, despre această biografie decantată. Şi, neîndoielnic, proza surprinde frînturi de poem din viaţa omului, prins în cununa de anotimpuri a satului tradiţional.

Expresii, gesturi, obiceiuri dispar, nu numai datorită expansiunii nemiloase a citadinului, dar şi pentru că viaţa se schimbă şi în mediu rural. Dar păstrarea acestor obiceiuri, adînc, în fiinţa noastră, face din acest colţ de lume un imens tezaur, de o mare valoare, mereu redescoperit şi autentificat prin specificul şi universalitatea sa.

Nu veţi găsi nimic din toate cele aşternute pe hîrtie în nici un muzeu de etnografie. Pentru că nu e nici etnologie, nici sociologie rurală. Elementele ce se transmit din generaţie în generaţie ca tradiţii culturale pot fi surprinse abia atunci cînd un literat, cu harul poeziei în cosiţa de îngeri pe rouă neprihănită, se încumetă să înmănuncheze cosmologia şi comunitatea. Într-o continuitate benefică, tradusă prin:”Dacă mama a făcut aşa, înseamnă că e bine” (pag. 18).

„Dimineaţă cu soare apune” începe cu crucea chipurilor de pe copertă şi din inimile locuitorilor din Negreni. „Nu arăta cu un deget spre cer că e păcat…” şi continuă pe tot parcursul scriiturii cu sentimentul morţii. Nu spaime, nu tînguiri! Moartea, ca şi Viaţa, face parte din existenţa perpetuă. Ca un ceva dat, misterios şi sacru. Iar respectul şi dragostea faţă de moşi, strămoşi şi părinţi capătă conotaţii dramatice. Totul se interpune cu un sistem de semne, ca liant de nezdruncinat între trecut, prezent şi viitor. Venit de undeva de departe, din ancestralul semnificaţiilor.

Alcătuirea poematică a prozei din „Dimineaţă cu soare apune” susţine legea organizării generale din faptele mărunte ale desfăşurării existenţiale: tăiatul porcului, mulsul vacii, sacrificarea mieilor, îngrijitul orătăniilor – totul se subordonează acţiunii. Vieţii. Care, prin moarte, duce la echilibru.

Poemul cochetează cu crochiul: „Cînd vraja pădurii se topea într-o singură noapte – jumătate dinspre Crişul Repede aparţinea toamnei, cea dinspre vîrf, verii, iar eu la mijloc nedumerită – trecea stolul cu suflarea tatei să nu-l ajungă întîia ninsoare”(pag. 86). Iar proza – cu sculptura monumentală: „Tata săpa cu hîrleţul grădina de legume care gemea de gunoi cărat cu roaba. Aşeza unealta, apăsa cu talpa piciorului drept desprinzînd pămîntul cît încăpea pe limba de fier, o ridica în mîini ca şi cum ar cîntări conţinutul ei, apoi o întorcea cu partea de deasupra în jos. La sfîrşit nu se vedeau deloc buruieni”. Statuar! Iar împletirea dintre poem şi proză produce efectul unui ronset bădescian, de filigranată respiraţie: „Odată am intrat cu braţul plin şi un viţel mai zglobiu m-a izbit cu capul de iesle. Am început să ţip. Nu era ţipătul din care se năşteau flori de măr. Auzindu-mă, o femeie ce trecea pe şosea a anunţat-o pe mama. Mai băuse picături din nectarul disperării”. (pag. 162).

E o proză densă, de stranie vibraţie poetică, pe de o parte, dar şi de un realism crunt, de ordine ştiinţifică, oarecum. Cele două cufere, ale bunicului şi ale tatălui autoarei, conţin documente autentice, de mare valoare istorică, ce ar merita să facă obiectul unei cercetări riguroase. Deocamdată, însă, Minerva Chira reproduce inventarul acestor documente ale trecerii zbuciumate.

Însă:

„Un înger refăcut din cioburi veghează somnul celor ce se odihnesc în ele”.

Iar cartea merită citită ca azbucoavna temeliilor noastre, născute, acolo, în eternitatea satului românesc.

Radu VIDA

* Minerva Chira – dimineaţă cu soare apune, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj—Napoca, 2015.